Peisaj extraterestru - Evadarea lui 88

Pentru postament am utilizat un avizier procurat de la magazinele Daiso (pe vremea când orice produs costa 5 lei). Rama din lemn de 30 pe 21,5 centimetri delimitează o suprafaţă utilă cu dimensiuni de 25,5/17 cm. Deoarece rama are o grosime de 2,5 cm, placa de plută nu mă ajuta foarte mult şi de aceea am decis să folosesc o placă de polistiren extrudat cu grosimea de 3cm. Am tăiat dreptunghiul din polistiren, am uns una din feţe cu adeziv Bison ( Konstruktielijm Colle Bois Polyurethane :) ), l-am fixat pe poziţie şi apoi l-am lăsat la presat pentru uscarea adezivului.

Am profitat de acest moment pentru a face un plan de acoperire a suprafeţei de lucru. Pe fundal, în colţul drept am decis să amplasez o stâncă cu înălţimea de 10 -15 cm. Pentru a putea „sculpta” aceast calup stâncos am ales constituirea unui sandwich din plăci de polistiren extrudat. Edificiul supraetajat l-am făcut din patru plăci de polistiren, trei a câte 3 centimetri grosime iar ultimul etaj din polistiren de 2cm. Am urmărit ca cele patru segmente să aibă comun colţul de 90 grade iar suprafaţa acestora să scadă de la bază către vârf. După dimensionarea etajelor şi poziţionarea aproximativă, cu un marker am stabilit traseul a 5-6 crevase care să străbată suprafaţa stâncoasă de la primul pînă la ultimul etaj.

Cioplirea a început din aproape în aproape, de la etajul superior către bază, ştiindu-se că cu cât marginile sunt mai franjurate cu atât o să fie mai eficient dry brush-ul de final. Pentru ultimul etaj am stabilit ca toate marginile să fie cioplite, adică inclusiv cele care alcătuiesc unghiul drept. Sculptarea s-a făcut cu lama unui cutter, după finalizarea etajului patru trecându-se la etajul inferior şi tot aşa până s-a ajuns la cioplirea bazei, în permanenţă raportându-mă la crestele etajului superior. La final cele patru segmente au fost unite provizoriu, cu scobitori, şi am făcut mici retuşuri.

Pentru lipire am optat pentru varianta de a lipi pe perechi, două cu două aşa încât să nu apară probleme de dislocare a plăcilor. Oricum pe lângă adeziv am introdus şi câte două scobitori tocmai pentru a preveni deplasarea plăcilor pe timpul presării. După 24 de ore am asamblat „stânca” şi a urmat încă o zi de aşteptare. Ulterior am şmirgheluit la nivelul muchiei şi apoi am lipit întregul edificiu pe placa dioramei.

Am izolat rama cu scotch din hârtie şi am întins pe placă un strat de adeziv White Glue de la Bic (adeziv care după uscare devine transparent). Peste adeziv am cernut un strat de nisip fin ( vezi plaja de la Sulina). După uscarea adezivului am îndepărtat excedentul de material prin periere şi suflare.

Pentru început stânca a primit un strat de primer alb, Game Ink 72002 de la Vallejo. Deoarece nu intenţionam ca toată suprafaţa stâncii să fie vopsită identic, am aplicat vopsea enamel doar pe jumătate din suprafaţă. Este vorba de vopseaua cod 25 de la Revel iar interesul a fost ca vopseaua să pătrundă temeinic prin toate crevasele vizate.

Pe placa acoperită cu nisip am distribuit diverse materiale : fragmente de rigips, BCA, pietriş, nisip absorbant pentru pisici şi chiar material vegetal. Dispunerea acestor materiale a fost oarecum aleatorie, singura grijă fiind să nu acopăr zona unde intenţionam să „săp” un şanţ. Materialele au fost fixate cu superglue Bison şi apoi am aspersat pe toată suprafaţa adeziv spray. Cu o bilă am dimensionat lăţimea şi adâncimea şanţului, marginile acestuia fiind realizate prin presărare de nisip şi picurare de superglue, operaţiune ce s-a repetat până când am fost mulţumit de forma acestuia.

 

Pe zona stâncoasă vopsită ţipător am făcut un dry brush cu antracit (vopsea cod.9 de la Revell). Apoi pe restul de stâncă dar şi pe placă am vopsit cu Blue Navy (cod H54 de la Gunze), aceiaşi nuanţă am aplicat-o prin dry brush şi pe crestele acoperite cu antracit. Ulterior am folosit mai multe nuanţe, aplicate prin dry brush, pe toată suprafaţa dioramei : RLM Gry (Tamiya XF22), Revell 57 mat, Light Blue (H417 de la Gunze) şi Stone grey (70884 de la Vallejo). La final în crevasele vopsite cu portocaliu (cod 25 Revell) am aplicat Future iar pe creste lac mat de la Vallejo. 

După această operaţiune am îndepărtat scotch-ul de hârtie ce proteja rama dioramei. Pe marginile plăcii de polistiren dar şi pe faţa dorsală a masivului, am aplicat mastic, nuanţă de cireş de la Bison. Pasta am întins-o cu o spatulă având grijă să nu ating rama din lemn sau suprafeţele ce fac parte din acţiunea dioramei, acolo unde nu am reuşit să fac acest lucru masticul a fost îndepărtat cu o cârpă umezită sau am revenit, după întărire, cu vopsirea. La întinderea masticului am avut în vedere ca partea dorsal a ultimului etaj stâncos să fie acoperită doar parţial aşa încât să sugerez continuitatea peisajului surprins în dioramă.

După uscarea masticului, pe această suprafaţă am aplicat vopsea acrilică Elfic Flesh, diluată generos, peste care ulterior am revenit cu o soluţie de vopea de ulei Light Red şi benzină pentru brichetă Zippo. După uscarea vopselei de ulei, rama a fost izolată cu scotch de hârtie. Astfel se termină capitolul „Peisaj extraterestru”.

Am apelat la seria „Corpul Uman” de la D’Agostini, mai precis la o piesă ce cuprinde coloana vertebrală, cutia toracică şi regiunea sacrală. Piesa a fost scurtată prin înlăturarea vertebrelor cervicale, la nivelul osului sacral am făcut mici retuşări aşa încât acesta să ofere o bază pentru craniul extraterestru. Coastele au fost scurtate şi apoi am trecut la eliminarea acestora, din doi în doi.

 

 

Pentru mandibulă am găsit o piesă care să corespundă, în aceasta şi în „craniu” am dat o serie de găuri cu burghiu de 1,2 mm. Aceste găuri vor fi folosite la fixarea dentiţiei. Pentru realizarea dinţilor am utilizat pioneze cărora le-am îndepărtat suportul din plastic, ştifturile rezultate au fost tăiate la dimensiunea optimă şi apoi fixate în găuri, consolidarea făcându-se cu superglue Bison.

Cu adeziv bicomponent, poxilină, am completat calota craniană şi am fixat mandibula pe poziţie. Pentru a avea o imagine mai bună, după întărirea poxilinei, am vopsit mandibula şi poxilina cu vopsea albă. Pe o suprafaţă umezită am întins poxilină până când am obţinut un strat subţire, această folie am fixat-o pe schelet cu intenţia de a sugera resturi de piele şi carne rămase după ospățul faunei locale. Cu un şmirghel de granulaţie mare am texturat foiţa de poxilină până aceasta să se întărească. După întărirea adezivului am vopsit suprafaţa exterioară cu IJN Green (H59 Gunze) iar pe interior cu roşu Vermillion (70909 de la Vallejo). Porţiunea vizibilă a scheletului am vopsit-o cu Elfic Flesh (72098, Game Color, Vallejo) pentru ca ulterior să efectuez spălări cu Black Shade (73201 – Vallejo). Pe zonele de „piele”, atât pe faţa internă cît şi pe cea externă, am făcut spălări cu Sepia 72091 şi Skin Wash 72093, ambele produse Vallejo. Pe dinţi bestiei am aplicat enamel 312 de la Revell şi apoi scheletul a fost fixat în peisaj prin intermediul ştifturilor din sârmă dar şi a adezivului cianoacrilat. Ulterior atât scheletul cât şi placa de bază au fost sigilate cu lac mat de la Vallejo.

Pentru figurină, piesă importantă şi prin faptul că aceasta oferă indicii cu privire la scara de execuţie (1/35) am efectuat un mix :
Pereche de picioare de la kitul MiniArt cod 35011, „German Tank repair crew”;
Bustul şi mâinile de la kitul Dragon cod 6059, „German Panzer Grenadiers (Kharkov 1943)”
Capul de la kitul MiniArt cod 35047, „U.S. Jeep crew & M.P.”.

Au urmat etapele clasice: debavurarea pieselor şi asamblarea, capul urmând să fie adăugat mai spre sfârşitul operaţiunii.

Prin cutele echipamentului am aplicat enamel 88 Revell, nuanţă asemănătoare muştarului. Ulterior am intervenit cu RLM 04 de la Gunze iar cureaua, bocancii şi faţa externă a mănuşilor am vopsit-o Tank Brown de la Vallejo. În prealabil, în talpa piciorului stâng, am fixat un ştift din sârmă care să mă ajute la manipularea din timpul vopsirii dar şi la fixarea, ulterioară, în peisaj.

Echipamentul galben făcea notă discordantă cu restul nuanţelor prezente în dioramă aşa încât am decis să mai atenuez efectul aceastei discrepanţe. 

Pentru început am făcut o spălare cu Black Shade 73201 de la Vallejo, urmat de un strat de Future. Ulterior pentru prăfuirea echipamentului am folosit o soluţie extrem de diluată a vopselei Elfic Flesh, 12098 Game Color Vallejo, urmată de un nou strat de Future. Ultimul strat de vopsea l-a constituit un amestec diluat de Black Shade şi vopsea albă. Sigilarea finală făcându-se cu lac mat de la Vallejo.

După debavurarea capului am decis să simulez o operaţie de lobotomie sau măcar o studiere aprofundată a materiei cenuşii. Cu un zgârieci am făcut un şanţ pe circumferinţa calotei craniene şi apoi am plusat cu o incizie suplimentară ce desparte chelia în două părţi inegale. 

Vopsirea a debutat cu aplicarea de Dark Flesh 70927 de la Vallejo, apoi zonele luminoase evidenţiate cu Flat Flesh 70955 iar cele de umbră cu Skin Wash 72093, ambele de la Vallejo. În concordanţă cu intervenţia chirurgicală am decis să anulez funcţia ochiului drept prin aplicarea de vopsea Revell 312 şi spălări cu vopsea albă. Ochiul stâng l-am reprezentat printr-o pupilă albastră pe fond alb, nu aveam nici un interes ca privirea obţinută să fie normală aşa că nu am efectuat alte intervenţii pentru a îndulci efectul de ochi bulbucat al acestui Dragnea Reloaded. 

Am realizat faptul că impactul cicatricilor nu este cel scontat aşa încât am decis să potenţez acest efect prin aplicarea de capse chirurgicale. Am luat un fir de păr, pe baza testelor A.D.N. rezolvându-se şi eventualele contestaţii cu privire la autorul acestei lucrări, pe care l-am vopsit metalic. După uscarea vopselei, am porţionat firul de păr în mici segmente de maxim 1 mm lungime. Ulterior, de o parte şi de alta a cicatricii, am depus câte puţin Gator Glue (adeziv ce devine transparent după uscare) şi cu penseta am fixat câte o „capsă”. La finalul operaţiunii migăloase am fost mulţumit de rezultatul obţinut aşa încât am sigilat suplimentar cu un strat de Future.

După fixarea capului pe umeri m-am lovit de titlul lucrării, „Evadatul 88”, unde numărul 88 are o conotaţie strict machetistico-personală. Însă indiferent de varianta aleasă, acţiunea din dioramă trebuia să sugereze explicit evadarea. Cum varianta cu zeghea am ratat-o optând pentru un echipamentul galben, m-am orientat către o soluţie de compromis. Consider că varianta aleasă sugerează evadarea, ba mai mult face legătura dintre puşcăriaşii arhaici şi metodele de constrângere extraterestre, dar să revenim la manufacturare.

Am luat o bilă din sticlă (în copilărie purta numele de „Ciclon” şi în cadrul jocului numit „coci” era superioar unei „limonine”, bilă de sticlă cu ornament la interior) în care am făcut un orificiu cu burghiu de 1,2 mm. În orificiul cu adâncimea de 2-3 mm am fixat un belciug din sârmă, consolidat cu cianoacrilat. De belciug am fixat un segment de lanţ, lanţul şi belciugul le-am vopsit cu Artic Blue de la Vallejo. În ciclon am făcut un al doilea orificiu, gaură necesară pentru fixarea unui ştift din sârmă care îşi va dovedi utilitatea la introducerea bilei în dioramă.

Pe parcursul efectuării acestei manopere am analizat noua titulatură a lucrării “Evadatul 88”, ocazie cu care am descoperit faptul că acest titlu poate sugera nişte deducţii defăimătoare la adresa sistemului de detenţie extraterestru. Păi ce puşcărie este aia din care evadează 88 de indivizi, fie că aceştia sunt umanoizi sau nu. Şi astfel am ajuns să stabilesc titlul final „Evadarea lui 88”. Considerând că prima parte a titlului şi anume „Evadarea” o transmit cu uşurinţă privitorului prin prinderea capătului liber de lanţ la piciorul figurinei, rămânea partea cu „88” care părea mai greu de sugerat dar s-a dovedit că mă înşel.

Am folosit cifrele din coala de decaluri oferite de parcmodels şi astfel numărul 88 a fost transferat pe bila de sticlă. Pentru o sigilare trainică am aplicat şi un strat de Future. Aşa cum anticipam, din sârmă am făcut un inel prin care am trecut ultima za a capătului liber la lanţului iar inelul l-am fixat de glezna piciorului drept. 

Bila, prin intermediul ştiftului metallic, am fixat-o în şanţul dioramei şi apoi, tensionând lanţul, am fixat şi figurina în peisaj. Se putea considera că lucrarea este gata însă am decis să plusez şi astfel pe chelia umanoidului am aplicat incă un „88”, obţinut din coala de decal de la Jawa 250 

(MMK Models cod F 3009A).

Am aplicat un ultim strat de lac mat pe toată suprafaţa dioramei, protejând bila, apoi am îndepărtat scotch-ul de hârtie de pe rama lucrării și diorama-i gata.

German Fallschirmjäger (Crete 1941)

Operaţiunea Mercur

Bătălia din Creta a început în dimineaţa zilei de 20 mai 1941, când Germania a lansat invazia aeropurtată, sub numele de cod Unternehmen Merkur („Operaţiunea Mercur”), asupra insulei greceşti. După „Blitzkrieg” strategii germani oferă încă o surpriză aliaţilor, prima invazie pe calea aerului din istoria armată, deşi germanii au folosit paraşutişti şi planoare şi în cadrul invaziilor din Danemarca şi Norvegia , Belgia , Olanda , Franţa continentală şi Grecia, amploarea desantului din Creta a fost fără precedent.

Intenţia a fost de a folosi trupele aeropurtate pentru a captura puncte cheie ale insulei, inclusiv aeroporturi, astfel încât aprovizionarea şi sosirea de noi trupe să se desfăşoare în siguranţă. Estimările făcute de serviciile de spionaj germane au conţinut date eronate aşa încât trupele Fallschirmjäger au constatat că contingentul Commonwealth a fost subestimat, la fel şi forţele militare greceşti, ba mai mult, populaţia civilă care se preconiza a fi pronazistă s-a dovedit a fi un factor nociv pentru integritatea trupelor germane, trupele civile uneori înarmate arhaic (furci, topoare, coase sau cuţite) îngreunând înaintarea germanilor.

Trupele germane, în premieră, dispuneau de o nouă armă, 7,5 cm Leichtgeschütz 40, un tun fără recul cu greutatea mult diminuată (150 kg), care suplimenta puterea de foc asigurată de restul arsenalului (pistolul mitraliera MP40, carabina Mauser 98k şi puşca mitralieră MG34).

http://www.fallschirmjager.net/Bundesarchiv/Kreta/Bundesarchiv_Bild_101I-166-0508-27.jpg

Însă tactica abordată a fost păguboasă, în contrast cu metoda tradiţională conform căreia paraşutiştii săreau cu armele individuale asupra lor, desantul din Creta “a beneficiat” de comasarea acestui armament in containere paraşutate. Avantajul oferit de acest concept care creştea mobilitatea paraşutistului şi prevenea deteriorarea sau chiar pierderea armamentului la aterizare, este umbrit de dezavantajul major ce rezultă din faptul că în momentul critic al aterizării paraşutişti au descoperit că dispun doar de cuţitele de luptă, de pistoale şi grenade. Pentru a îngreuna şi mai mult situaţia harnaşamentul paraşutei standard germane nu permitea controlul asupra traiectoriei, direcţionarea spre containerele de la sol sau departe de pericolele ne fiind posibilă. Exceptând aceste defecte majore, tactica germană a fost bună, s-au folosit coduri de culori pentru paraşute şi containere pentru a se distinge conţinutul acestora din urmă, containerele grele (cu echipamente de tipul Leichtgeschütz 40) au beneficiat de paraşute suplimentare iar trupele debarcate, cu ajutorul unor benzi speciale din material textil, pe baza unui cod , trasau pe sol coordonate pentru sprijinul aerian sau desant de materiale sau trupe.

După prima zi de luptă, germanii au suferit pierderi îngrozitoare şi nici unul dintre obiectivele lor nu au fost atinse, Bătălia din Creta a durat aproximativ 10 zile aşa încât la 1 iunie, insula Creta era sub control german. Declinul apărării aliate a început din momentul în care aceştia au cedat controlul asupra aeroportului Maleme şi a oraşului Chania.

Deşi germanii au câştigat această bătălie, pierderile printre paraşutişti germani au fost foarte mari, Hitler a interzis folosirea pe scară largă a acestei tactici în vederea conflictelor viitoare, în schimb aliaţii s-au straduit să creeze propriile lor divizii aeropurtate după această bătălie.

Dincolo de importanţa strategică a insulei, Operaţiunea Mercur reprezenta o reabilitatrea a Luftwaffe care încă suferea de pe urma episodului „Bătălia Angliei”. Conflictul din insula grecească se desfăşura în ajunul unei ofensive de importanţă majoră (Operaţiunea Barbarrossa), pierderile importante suferite de trupele germane coroborat cu rapoartele primite referitor la acţiunile populaţiei civile (o premieră în această conflagraţie, trupele invadatoare germane întâmpinseră rezistenţă, în masă, din partea populaţiei civile) cât şi poveştile exagerate care au început să circule (un număr mare de victime atribuite acţiunilor întreprinse de cretani, cât şi zvonuri despre mutilarea şi torturarea paraşutiştior) au făcut ca Luftwaffe (prin vocea lui Göring) să ceară represalii, în perioada 2-3 iunie 1941, populaţia din Kondomari oferă o jerfă importantă pe altarul WW2.

German Fallschirmjäger (Crete 1941)

Kit- German Fallschirmjäger (Crete 1941)

Firma- Dragon

Cod- 6070

Scara- 1/35

Număr piese- 91

Decal- prezent

Material- plastic 

Deşi este posibil să fiu perceput ca Bombonica Ramirez şi al său aspirator (vezi Tortilla Flat de J.Steinbeck) am să amintesc sursa de achiziţie: Ungaria, cu ocazia MosonShow 2010, de la firma Eduard, preţul fiind 220 coroane (34 lei, la acea dată).



Cutia este una clasică pentru Dragon, 26x16,5 cm; h 4cm; deschidere laterală, pe faţa superioară un desen, semnat Volstad 97, din care ne facem o idee despre conţinutul kitului. Patru personaje, paraşutişti germani, intr-un peisaj specific mediteranean. Doi paraşutişti se opintesc trăgând un container, un al treilea îi urmează îndeaproape având pe umăr o puşcă mitralieră MG34 iar în mâna dreaptă un încărcător tip tambur cu o capacitate de 50 de gloanțe, iar după gât o bandă de cartuşe.
Cel de-al patrulea personaj, un caporal, îşi îndeamnă subalternii.
Pe verso, ne este prezentată schema de asamblare şi vopsire pentru fiecare personaj în parte. Codurile pentru vopselele recomandate se referă la Model Master, Mr.Colour şi Hobby Color.



Kitul conţine două rame cu piese din plastic de culoare gri, o mică schemă de asamblare şi o micuţă coală cu decaluri.



Rama principală, sigilată într-un plic de polietilenă, conţine 70 de piese. Pentru fiecare personaj sunt individualizate câte şase piese pentru alcătuirea corpului (mâini, picioare, tors şi cap) restul, până la totalul de 70, îl reprezintă piese pentru accesorii de tipul căşti, grenade, bidoane, genţi pentru masca de gaze, tocuri pistol, saci de pâine şi încărcătoare.

Paraşutiştii înhămaţi la container sunt înarmaţi cu carabine Mauser 98 K (Karabiner 98 Kurz abreviat Kar 98 K sau K98 k, armă cu repetiţie, de tipul bolt action, bazată pe sistemul Mauser98. Arma foloseşte muniţia de 7.92 , calibru cunoscut şi sub numele de 8mm Mauser. Lungime totală de 111 cm şi o greutatea totală 3,9kg) Magazia armelor se încarca cu 5 cartuşe folosind o lamelă de încărcare, fiecare lamelă era păstrată intr-un buzunar individual aşa se face că fiecare din cei doi are, pe după gât, câte un şirag de încărcătoare, fiecare bandulieră fiind compusă din câte 12 buzunare, astfel avem câte 12 piese din plastic pentru fiecare dintre cei doi combatanţi.

În ciuda desenului de pe cutie care ne prezintă cel puţin trei gemeni, constatăm că fizionomia celor patru capete este bine individualizată, în rest cooperarea dinte maestul Roland Vosland şi echipa de sculptori/matriţeri este totală, în sensul că după asamblare putem reproduce 3D poziţia personajelor din desen. Ne surprinde plăcut grija pentru detalii, uniforma paraşutiştilor fiind reprodusă cu fidelitate, pe lângă elementele clasice de tipul cască şi jacheta de zbor cu poalele prinse în capse care oferă aspectul caracteristic de “pantaloni scurţi”, apar elemente deosebite : buzunarul pentru cuţit (celebrul Fallschirmjäger Messer), diferite capse şi chingi, capetele din piele ale fermoarelor, bocancii specifici cu deschidere laterala si cele 12 perechi de capse prin care trece şiretul din piele.

Piesele se îmbină fără probleme, poziţiile nu sunt forţate iar abundenţa de pliuri şi cute poate fi un bun aliat pentru un machetist talentat. Din păcate urmele de injecţie sunt prezente şi alcătuiesc câte o aură în jurul fiecărei piese, nu vor fi greu de îndepărtat dar vor consuma un procent generos din timpul alocat finalizării acestui kit. Un alt inconvenient l-am observat la cele patru piese ce reprezintă torsurile, suprafaţa acestor piese este străbătută de fisuri superficiale, o posibilă cauză fiind mişcarea acestor piese înainte de întărirea completă a plasticului, fisurile fiind fine şi superficiale este posibil ca vopsirea să fie suficientă pentru ascunderea lor.



Rama secundară, sigilată în plic de polietilenă, este divizată în trei careuri distincte şi conţine 21 de piese. Careul mic conţine patru piese, doua Kar98K, un Schmeisser şi patul rabatabil al acestuia. Careul mijlociu conţine opt piese dedicate exclusiv MG 34 şi purtătorului acesteia, mitraliera propriu-zisă (Maschinengewehr 34, avea răcire cu aer şi folosea cartuşul 7.92x57mm Mauser. A fost printre primele mitraliere de uz general, fiind proiectată pentru a fi folosită atât pentru sprijinul uşor, cât şi pentru cel mediu. Când era folosită ca o puşcă mitralieră, MG 34 era dotată cu un crăcan şi era alimentată dintr-un încărcător de tip tambur cu o capacitate de 50 de gloanțe. Când era folosită ca o mitralieră medie, era echipată cu un tripod şi era alimentată doar cu benzi de cartuşe. În practică însă, infanteriştii germani foloseau crăcanul şi benzile de cartuşe,

Benzile aveau de obicei 50 de gloanţe, însă puteau fi îmbinate între ele pentru a executa foc susţinut. Eficienţa acestei arme venea şi din faptul că erau necesare câteva secunde pentru a schimba ţeava înroşită de tir cu o ţeavă nouă.), bipedul în două variante: închis şi deschis, trusa cu accesorii, două încărcătoare tip tambur şi un mâner. Ultima, piesă din set, o reprezintă banda de cartuşe ce trebuie mulată pe ceafa mitraliorului. Chenarul mare conţine nouă piese, din asamblarea cărora rezultă containerul paraşutat (inclusiv roţile şi mânerul de tractare).

Ultimele două componente ale kitului, respectiv coala de decal şi schema de asamblare, se adresează tot construirii containerului (Fallschirmjäger Abwurfbehälter)

Concluzii

Făcând abstracţie de micile defecte de turnare, recomand acest kit datorită detalierii de la nivelul pieselor şi îmbinarea perfectă a acestora, dar şi datorită subiectului şi a bonusului reprezentat de container, ştiindu-se că nu sunt foarte multe kituri cu paraşutişti germani iar containerul, cel puţin pentru mine, reprezintă o premieră la scara 1:35.

Operațiunea TAXI

La sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, efortul financiar şi ingineresc era îndreptat către dezvoltarea căilor ferate, ceea ce a trecut în plan secund conceptul de transport mecanic rutier.

În anii premergători primei conflagraţii mondiale tracţiunea mecanică pe şosele începuse să preocupe forurile tehnice ale armatei, succesul tot mai mare al motorului cu ardere internă a dezlănţuit o competiţie aprigă între partizanii acestui nou generator de forţă şi cei ai motorului cu aburi, deşi nu se putea concepe renunţarea la atelajele trase de cai. Succesele repurtate de locomotivele rutiere nu puteau fi trecute cu vederea însă noile timpuri necesitau un vehicul uşor de manevrat, sigur, de putere mare şi cu volum redus. Prin urmare „mastodonţii lui Fowler” au pierdut lupta în faţa motorului cu ardere internă.

Problema majoră la acest tip de automobil consta în faptul că era orientat către scopuri turistice şi transport persoane, motoarele erau de capacitate mică iar modelele carosate nu se produceau decât pentru aceste mici autovehicule. Astfel saşiul se vindea gol iar „clientul” trebuia să solicite un deviz constructorului, deviz în care trebuiau specificate date tehnice cu privire la caroserie (formă, culoare, detalii, accesorii), sistemul de iluminat, sistemul de avertizare, portbagaj, plăcile regulamentare, dacă roţile şi jenţile să fie amovibile sau pneumatice etc.

Fiecare armată a abordat într-un alt ritm dotarea „parcului auto”, astfel în anul 1900 serviciul de intendenţă al armatei franceze utiliza doar două camioane cu benzină marca Panhard-Levassor şi două tractoare cu abur Scotte. La începutul războiului numărul vehiculelor militare din dotarea aliaţilor era cu totul neînsemnat, abia ulterior autorităţile militare decid rechiziţionarea automobilelor particulare, şi astfel armata franceză se putea mândri cu un număr de 7000 de vehicule. Efort zadarnic dacă ne gândim că armata germană avea în dotarea armatei nu mai puţin de 25.000 de vehicule.

În timpul războiului, uzinele au lucrat din plin şi câmpul de utilizare a autovehiculului s-a mărit considerabil: ambulanţe, tractoare pentru piese de artilerie, vehicule de legătură, motociclete, Mark I sau tancul Renault. În momentul armistiţiului (noiembrie 1918), armatele aliate posedau 95.000 de vehicule cu tracţiune mecanică.

În anul 1898 Louis Renault îşi deschide un atelier mecanic cu posibilităţi modeste însă aici avea să se nască automobilul Renault 1898, vehicul care aducea multe inovaţii în industria auto, cea mai notabilă fiind priza directă ce a dus la mărirea raportului de transmisie a cutiei de viteze dar şi la creşterea durabilităţii acesteia.

Automobilul Renault 1903 era prevăzut cu motor în doi cilindri verticali. Alezajul şi cursa erau de 95 respectiv 110 mm, iar capacitatea cilindrică de 1560 cm3. Puterea maximă era de 10 CP la 95rot./min. Aprinderea amestecului carburant se făcea cu bobină de inducţie şi trembler. Cutia de viteze era cu trei trepte şi două lanţuri de transmisie. Interesantă la acest vehicul era instalaţia de răcire, care se făcea tot prin termosifon, dar pentru mărirea capacităţii de răcire s-a optat pentru utilizarea a două radiatoare, montate pe laterale.

Primele automobile destinate transportului public de persoane (taxiuri) au fost construite de Renault, care le-a pus în funcţiune în 1904. Automobilul Renault tip AG a fost proiectat cu specificaţii stricte, punându-se accent pe designul simplu şi robust. În anul 1905 în Paris erau înregistrate 250 de taxiuri, numărul acestora ajunsese la o mie în 1906 pentru ca, în anul 1907, să existe 1500 de taxiuri. Succesul acestei afaceri duce la extinderea companiei de taxiuri Billancourt şi dincolo de graniţele Franţei. În 1907, Renault a început livrărea a 1100 de vehicule tip AG, către Londra.

Automobilul Renault Tip AG 1905 avea caroseria de tip Hatchback, vehiculul era împărţit în două zone distincte : locul conducătorului auto situat în spaţiu deschis şi zona posterioară destinată călătorilor ce crea un spaţiu închis de panouri cu ferestre. Ca toate autovehiculele, de până în Primul Război Mondial, avea volanul situat în partea dreaptă. Modelul era decapotabil şi astfel exista posibilitatea de a ridica/coborî panoul din spate.

În primele zile ale lunii septembrie 1914, armata germană înaintează pe teritoriul francez dinspre nord şi vest. Resursele aliaţilor sunt suficiente pentru contracararea acestei acţiuni dar din motive strategice (strategie defensivă ce presupune desfăşurarea unui cordon de-a lungul întregii frontiere) atacul surprinde trupele aliate. Potenţial există dar se află la mare distanţă de locul unde frontul cedează iar încercarea de a concentra trupele către punctul vulnerabil pe calea ferată se dovedeşte un eşec total. Prin urmare armata franceză se retrage timp de zece zile pentru a evita încercuirea. La şase septembrie, Armata I-a germană comandată de generalul von Kluck este intrată puternic în teritoriul inamic, până în proximitatea Parisului, aşa încât un atac pe flancuri o poate izola de grosul armatei aflate sub conducerea generalului von Moltke.

Comandantul-şef al armatei franceze, generalul Joffre îşi dă seama de această oportunitate. Pentru realizarea contraofensivei are nevoie de cei 12.000 de soldaţi din regimentul 103 infanterie, contingent ce urmează să sosească la Paris pe 07.09.1914. Şi tot în aceiaşi zi să ajungă în zona Nanteuil-le-Houdoin pentru a desfăşura atacul în zorii zilei de 8 septembrie. Problemele de logistică se opun planului francez deoarece transportul feroviar nu poate absorbi decât jumătate din efectivul regimentului.

Astfel în după-amiaza zilei de 7 septembrie, generalul Joseph Gallinieni, Guvernatorul militar al Parisului, semnează ordinul prin care sunt rechiziţionate 600 de taxiuri parizieni. Îl însărcinează pe generalul Clergerie, şeful statului major, cu îndeplinirea acţiunii care ulterior va purta numele de „Operaţiunea Taxi”. Din taxiurile rechiziţionate se formează două grupuri care pornesc pe drumuri diferite spre zona de îmbarcare. Astfel în seara aceleiaşi zile, 600 de taxiuri (marea majoritate automobile Renault AG1 Landaulet) ale Compagnie des Fiacres de Paris, au efectuat câte două drumuri pe ruta Paris – Nanteuil, fiecare cu câte cinci pasageri militari şi cu echipamentul acestora. Coloana formată se întindea pe parcursul a 15 Km, distanţa de siguranţă dintre autovehicule fiind de aproximativ 20 de metri.

Ziarele vremii relatează : „Compagnie des Fiacres de Paris a încasat de la guvern plata curselor la tariful II (tarif perceput pentru mai mult de trei pasageri), fiecare contoar a marcat circa 130 franci din care s-a achitat un procent de 27%, şoferii au primit o primă suplimentară iar camioanele de depanare au avut foarte puţin de lucru”.

La finele operaţiunii, generalul Clergerie îşi încheia astfel raportul: „Nu s-au înregistrat decât patru pene lipsite de importanţă şi în dimineaţa zilei de 8 septembrie 1914 întreaga divizie era disponibilă pentru acţiune.”

Cei 12.000 de militari apăruţi pe neaşteptate au dat o puternică lovitură în flancul avangardei conduse de von Kluck, provocându-i grele pierderi umane şi materiale, şi obligându-l să se retragă. Cinci zile mai târziu Parisul era complet degajat, Planul Sclieffen eşuase iar armata germană suferise prima înfrângere mai importantă din primul război mondial.

În ciuda credinţei populare, Operaţiunea Taxi nu a avut un aport decisiv în cursul Primei Bătălii de la Marne (6+13 septembrie 1914) însă această manevră fără precedent a avut un covârşitor impact psihologic atât asupra trupelor aliate cât şi asupra celor germane. În rândul populaţiei, efectul a fost cel puţin la fel de puternic, „Cursa Eroică” devenind un simbol al unităţii şi solidarităţii naţionale.

În perioada interbelică muzeele franţuzeşti au achiziţionat unele dintre aceste automobile, cunoscute ca „Taxi de la Marne”, unele fiind achiziţionate chiar şi de către asociaţiile veteranilor de război americani tot cu scopul de a fi expuse în muzee. Totodată comemorările privind Primul Război Mondial sau a bătăliilor celebre ale acestuia sunt de neconceput fără participarea acestor eroi mecanizaţi. Potenţarea acestui episod s-a datorat şi faptului că aceste evenimente au fost surprinse pe peliculă, în vremurile noastre filmuleţul fiind extrem de accesibil datorită reţelei de internet.

Aşa cum era de aşteptat această nouă ispravă a gâştelor de la Capitoliul nu avea cum să fie ignorată de către furnizorii de materiale pentru hobby. Astfel oferta Die-cast este deosebit de generoasă, aş remarca-o pe aceea realizată după o captură dintr-un film de epocă. Producător Rio-Models, scara 1/43, cod 4322D

La o căutare mai atentă, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr oferta la 1/72 a firmei RetrokiT, „Miracle of the Marne” renault AG1/G7 Taxi, cod. R72014. Acest model chiar beneficiind de un review bine realizat, a cărui autor este Jim Pearsall.

Este vorba de piese din răşină iar autorul kit review-lui se declară încântat de calitatea matriţei şi remarcă lipsa bulelor de aer a căror prezenţă ar fi compromis piesele extrem de fine ce alcătuiesc modelul. Finisarea pieselor decurgând fără probleme, acesta punctează faptul că producătorul oferă şi o soluţie pentru ferestrele automobilului, o foiţă subţire de răşină în chenarul ferestrei (evident că el alege să ignore această „inginerie”). Cu excepţia unor mici modificări aduse pieselor, autorul se declară încântat de felul cum a decurs montajul autovehiculului. Marea sa nemulţumire se îndreaptă către instrucţiunile de asamblare care tratează superficial aspecte importante, scăpându-i şi nişte aluzii fine la faptul că francezul nu se dezminte şi astfel nu oferă decât versiunea în limba lui Voltaire.

Aflăm că autorul, în munca sa, s-a ghidat mai mult după fotografiile de pe internet ale autovehiculului decât după aşa zisele instrucţiuni de montaj. Dar şi aceste fotografii şi-au arătat limitele atunci când a venit vorba de o privire de ansamblu asupra şasiului, semn că nu s-a gândit nimeni să să efectueze un walkaround complet cu acest erou francez.

La final Jim Pearsall, folosind tot felul de tertipuri, aşa cum ştim, inevitabile în realizarea unei machete, obţine o delicată şi frumoasă machetă.

După ceva timp sosește replica firmei ICM, astfel pasionaților de 1/35 le sunt oferite două kituri pe tema „Taxiului de la Marne”

Bibliografie
A.Brebenel, D.Vochin – Din istoria automobilului, Ed.Ştiinţifică, buc. 1973

Ion Ghenea Stănescu – Trăsura fără cai, Ed.Tineretului, buc., 1968

Horia Matei – Automobilul, Editura Albatros, 1977



Die-cast toy
Kit review
Film
Dublă premieră ICM

Dă cu timbre