Exercise TIGER

Informațiile ce fac trimitere la Debarcarea din Normandia sunt într-un număr absolut impresionant, pe măsura complexității și impactului avut de această îndrăzneață manevră militară. Pe cale de consecință și reprezentarea din punct de vedere artistic s-a bucurat de o largă popularitate ( referindu-mă la filme, cărți, monumente dar și, de ce nu, la diorame /vignete sau kituri dedicate). 

Probabil că puțini știu că D Day a fost precedată de o serie de repetiții extrem de complexe, unul dintre aceste evenimente a reușit să acumuleze toate ingredientele unui thriller: răsturnare de situație, tragedie, suspans,mușamalizare, grotesc etc.

„Forțele invadatoare” erau cantonate în Devon și Cornwall, americanii ce constituiau Forța Zu U fiind o mică rotiță din mecanismul ce urma să declanșeze începutul sfârșitului pentru Germania lui Hitler, să tot fi fost 30.000 de suflete (infanteriști, artileriști, ingineri, personal medical dar și batalioane de tancuri și personal auxiliar), transportului și protecției fiindu-le rezervate nu mai puțin de 300 de nave. Operațiunea a primit un nume pe măsura : EXERCISE TIGER și urma să se desfășoare în perioada 22 - 30.04.1944.

Slapton Sands a fost nominalizată datorită asemănării cu zona cuprinsă între Pouppeville și La Madeleine (adică „Utah Beach”), alături de alte trei zone situate mai la est (Insula Hayling, Golful Bracklesham și Littlehampton) a intrat sub jurisdicție militară la sfârșitul anului 1943. Pe lângă asemănarea cu coasta franceză, un element important l-a constituit faptul că perimetrul nu era poziționat pe culoarul frecventat de Luftwaffe. De altfel toată coasta britanică era împânzită cu baze pentru instrucție și simulări, bunăoară la polul opus al insulei, în Golfului Woolacombe se desfășurau manevre cu vehiculele amfibie.

Menirea TIGRULUI era aceea de a oferi o experiență realistică de luptă, astfel U Force a fost echipată complet, ca pentru debarcarea reală, iar pentru un plus de veridicitate s-a folosit muniție de război, în sensul că Royal Navy a deschis focul asupra țărmului pe care urma să se desfășoare simulacrul debarcării. Asta în paralel cu labirintul de mine, de sârmă ghimpată sau obstacole de beton și oțel presărate întru bucuria soldaților. La așa o desfășurare de forțe, inevitabilul s-a produs și astfel, datorită unei proaste sincronizări, tirul de manevră s-a transformat într-un tir ucigaș.

În dimineața zilei de 27 aprilie, bombardamentul coastei britanice ce urma să premeargă debarcarea cu aproximativ 50 de minute, s-a sincronizat, într-un mod nefericit, cu decalarea debarcării, decalare de care al doilea val al operațiunii nu avea cunoștință. Deoarece numărul morților și răniților nu a fost contabilizat oficial, pentru acum, aleg numărul 150 ca să merg pe varianta modestă. În ciuda acestui nefericit eveniment, inerția colosală a acestei desfășurări de forțe a făcut ca Exercițiu Tigru să continue imperturbabil.

Totuși să nu trăim cu impresia că n-au existat zeci sau sute de incidente individuale, drame personale necontabilizate de istorie sau de cei obișnuiți să înfige stegulețele pe hartă, sau că moartea celor „minim 150” a constituit apogeul . Nu, nu nici pe departe!

Pentru cineva născut după Revoluția din 89 cred că este greu de imaginat o asemenea desfășurare de forțe (vorbim de real life, nu SEGA) care presupune coordonarea unui număr impresionant de oameni (vorba aia, pe noi nici Covid-19 nu reușește să ne coordoneze) dar și călcarea în picioare a drepturilor individuale fundamentale. Afirmația bazându-se pe faptul că și eu, cu statut de furnică ceaușistă (practică agricolă, stagiul militar, zahăr pe cartelă etc.) mă simt strivit de amploarea evenimentelor ce au debutat cu începere din octombrie 1943.

Odată ce s-a stabilit perimetrul , terenul a fost rechiziționat de armată iar populația civilă a aflat că are maxim șase săptămâni pentru a părăsi zona (cu cățel, purcel și cercevea) pe termen nelimitat. În mare era vorba de peste 3000 de persoane, circa 200 de ferme (sursa lui „cățel, purcel” dar și a produselor agricole de pe 1300 de hectare), locuințe, magazine, școli, biserici...tot ceea ce obișnuiește omul să construiască în comunitate. Un astfel de moment merge de surprins într-o dioramă, cu atât mai mult cu cât populația civilă a fost ajutată de contingente americane sosite să pregătească terenul în vederea marelui exercițiu tactic. Nu -ți trebuie multă imaginație să vizualizezi gruparea populației și prelucrarea acesteia în vederea păstrării secretului, murmurul mulțimii, vociferările anonime sau incidente izolate, ulterioare, apărute în transportarea persoanelor „nedeplasabile” sau a celor „Gică contra” . Neexistând nici un fel de garanții că locul nu v-a fi afectat iremediabil în cursul simulacrului de debarcare, bașca faptul că urmau să se ciocnească două lumi : tradiția britanică și „exuberanța” răcanilor yankei , este de presupus că populația indigenă a acționat precum moldovenii la atacul otomanilor (sărind peste „pârjolitul culturilor și otrăvitul fântânilor”) și astfel pastorul și-a luat clopotul și odoarele, fermierul șeptelul și furca iar țăranul s-a alăturat cu peștele de sticlă și tabloul de la nuntă.

Într-un fel sau altul populația civilă a părăsit zona, perimetrul fiind asigurat de Poliția Militară, aici, în sfârșit, ne putem imagina peisajul deprimant (toți fascinați de Pripeat și contemporani cu SARS-CoV-2). Buruieni invadând fiecare petic de țărână, ciorile și rozătoarele în dispută teritorială sau soldatul ce scrijelește cu baioneta, pe zidul primăriei, DREW + KASIA = LOVE.

Anul 1943 își începuse numărătoarea inversă, pe fundal manevrele erau în plină desfășurare iar secretul ce izola această masivă operațiune prezenta tot mai multe breșe, în mod evident anticipate din moment ce desantul naval și aerian era greu de ignorat (măcar auditiv) de către locuitorii aflați în proximitatea zonei de tampon.

Trecem în mare viteză peste lunile următoare (la fel ca restul lumii, în timp ce tu efectuai stagiul militar obligatoriu) și nici nu mai amintim de nefericitul incident cu bombardamentul de pe mare.

În dimineața zilei de 28 aprilie, opt nave de debarcare (LST) se îndreptau către Slapton Sands. Convoiul T-4 se formase în zona golfului Lyme (Coasta Jurasică, pentru pasionații de paleontologie), distanța pe apă să coincidă cu aceea necesară desantării pe Plaja Utah. Șira spinării, a convoiului cu nume de vertebră, era compusă din opt (unii ar zice nouă) transportoare : USS LST-58, USS LST-289, USS LST-496, USS LST-499, USS LST -507, USS LST-511,USS LST-515 și USS LST- 531.

Tank- Landing Ships erau burdușite cu echipament militar: mici vehicule amfibie, tancuri, jeep-uri și camioane, toate acestea cu plinul de combustibil. Acest S.M.A. belicos era flancat de lăzi cu muniție și armament, plus trupele americane echipate până-n dinți (majoritatea „Engineer Special Brigade”, specializați în războiul amfibiu) și asta doar pe puntea inferioară, că trebuie luat în calcul și echipajul (ofițerii și mateloții aflați la posturi, pe puntea superioară).

Să ne reamintim că războiul era în toi (apropo, puțin probabil să fi existat mulți contestatari ai acestui eveniment, comparativ cu, să zicem, cei ai lui SARS-CoV-2) iar Canalul Mânecii se număra printre zonele preferate de vânătoare ale Kriegsmarine, deci discreția și „asigurarea spatelui” erau cruciale pentru desfășurarea optimă a acestor manevre de anvergură.

Marina Regală asigura protecția fiecărui convoi nou format, astfel pachetul standardizat cuprindea : două Distrugătoare, două MGB-uri (Motor gunboat) și trei MTBs (Motor torpedo boat) și, ca măsură suplimentară, se monitoriza activitatea din zona Cherbourg (sursă pentru posibile E-boat-uri inamice). Însă în cazul convoiului T-4, ghinionul făcuse deja prima mutare, HMS Scimitar, distrugătorul destinat escortării, este nevoit să părăsească grupul deplasându-se către șantierul naval, în urma unei coliziuni cu o presupusă a IX-a LST.

Și astfel corveta HMS Azalea se trezește avansată la rangul de unic bodyguard.

Dar încă n-am terminat cu vârful aisbergului, comandantul convoiului T-4, Bernard Skahill, urma să-și desfășoare nobila misiune de la bordul uneia dintre cele opt LST-uri (evident că situația nu era chiar de „Stan și Bran”, știindu-se clar că distinsul personaj era la bordul LST-515, ce vreau să spun este că LST nu prea are ștaif de stat-major) și propun ca devoratorii de telenovele să strângă rândurile, ce urmează este de neratat.
Deși comandantul vede cum HMS Scimitar, se desprinde din grup, îndreptându-se într-o direcție greșită, nu intră în alertă presupunând că asistă la o manevră „Made in British”. Trebuie zis că se adoptase, ca măsură de securitate suplimentară, păstrarea „tăcerii absolute” prin urmare utilizarea undelor radio fiind autorizată doar pentru situații excepțională (povestea cu tăcerea v-a atinge noi culmi, pe măsură ce intriga începe să capete formă și realizăm faptul că americanii utilizau o frecvență diferită de cea a englezilor ... sau viceversa). Faptul că este trimis un înlocuitor (HMS Saladin)pentru distrugătorul scos din joc, confirmă corectitudinea proverbială a britanicilor, faptul că acesta nu reușește să prindă din urmă Convoiul T-4, nu este decât o altă mutare nefericită.

Cal la C6....nu mai puțin de nouă Schnellboote ( vezi 5603 Italeri ) au reușit să se strecoare, neobservate, din portul Cherbourg, plecând în căutare de pradă..

Fără nici un fel de avertisment, LST-urile se trezesc sub asediu ..... în realitate primul atac furibund al E-boat-urilor trece complet nedetectat, torpilele lansate trecând la un lat de pește pe sub chila transportoarelor, la aproximativ o oră după acest incident se închide bucla și ne întoarcem la fraza/faza „Fără nici un fel de avertisment, LST-urile se trezesc sub asediu ”, E-boat-urile atacându-le necruțător .


Prima victimă este LST-507, culmea ironiei este că aceasta văzuse mișcare pe radar dar s-a presupus că sunt elemente din escortă, incendiul este aproape instantaneu iar combustibilul revărsat formează un halou în jurul navei populate cu circa 450 de suflete (trupeți și echipaj). Consider că aici merge lipită secvența cu vasul torpilat din filmul Dunkirk (2017), știindu-se că 507 s-a scufundat luând cu ea cel puțin 200 de suflete. Imediat după trecerea elementului de surpriză, restul LST-urilor deschid focul și lansează numeroase S.O.S-uri radio, însă fără efect. Așa cum dezvăluiam în spoiler, interzicerea comunicațiilor a fost potențată de nealinierea frecvențelor radio, astfel că vasele din escortă nu recepționau apelurile disperata iar stațiile de pe coastă respectau consemnul de tăcere, ulterior (adică mult prea târziu) operatorii de coastă, interceptând codul T-4, aveau să facă legătura cu „Exercițiul Tigru” aflat în desfășurare.

Următoarea victimă este USS LST-531, lovită de două torpile aceasta se scufundă în mai puțin de șase minute transformându-se în coșciug pentru majoritatea sufletelor aflate la bord.

LST-289 este, la rându-i lovită-n pupa, incendiul izbucnit la bord reușind să fie ținut sub control cu prețul a treisprezece vieți și a numeroși răniți. Nava își menține flotabilitatea și ajunge la mal (printr-o minune, dacă ne luăm după fotografiile făcute-n port)

LST-511 devine victimă colaterală, autoarea avariilor fiind colega LST-496, a cărei canonadă urmărea una din navele inamice, cel puțin 18 marinari și americani sunt răniți la bordul lui 511.

Restul LST-urilor s-au dispersat în zig-zag, căutând adăpost în ape mai puțin adânci, ulterior LST-515 ignorând procedura ce prevedea ca navele supraviețuitoare să-și continue marșul fără a ridica supraviețuitori, revine la locul tragediei și smulge din ghearele morții peste 100 soldați și marinari.

A existat și o tentativă de salvare de pe mal, însă cele șase mici nave de salvare (RML-uri) au trebuit să facă cale-ntoarsă atunci când comandanții lor au realizat, că în busculada iscată asemănarea lor cu silueta E-boat-urilor le putea fi fatală. Ele au revenit, tardiv, odată cu mijirea zorilor când morții prin hipotermie îngroșau rândurile celor înecați, ulterior se v-a concluziona că trupele nu au fost instruite corespunzător cu privire la ajustarea vestei de salvare și astfel greutatea echipamentului i-a tras, pe nefericiți, cu capul sub apă.

Atacul fulgerător a fost declanșat în jurul orei 1:30 AM iar două ore mai târziu inamicul se retrăsese din perimetru fără a raporta avarii substanțiale, cât despre pagubele provocate, bilanțul putea să fie mult mai dramatic, luând în calcul eșecul primei runde de torpile lansate de Schnellboot-uri, ratare pusă pe seama pescajului redus specific navelor de desant. Marea șansă a aliaților a fost că germanii n-au reușit să pătrundă importanța evenimentului.

Pierderile exacte de vieți omenești nu se cunosc, diferențele dintre sumele totale dar și ale surselor acestora (câte din 27.04 , câte din 28.04, câte din rândul marinei, câte din rândul trupelor de desant) fiind considerabile, am să aleg un număr echilibrat și rotund, adică 700. Dar chiar și cu această medie, Exercise Tiger se afla în topul pierderilor suferite de americani, pe un terifiant loc doi (no.1 fiind rezervat Atacului de la Pearl Harbor).

Date fiind vremurile, supraviețuitorii nu au beneficiat de condiții preferențiale, gen permisie de refacere, redistribuiți, se vor regăsi la bordul altor USS LST-uri în zori zilei D Day, ba mai mult, ei au fost nevoiți să jure păstrarea secretului până după terminarea războiului.

Însă împiedicarea defetismului pare să fi fost ultima grijă a autorităților din acea perioadă, în condițiile în care nu mai puțin de zece ofițeri de rang înalt (adică adevărate baze de date cu privire la Operațiunea Overlord) erau dați dispăruți în urma atacului din golful Lyme. Ipoteza ca măcar unul dintre ei să fi căzut în mâinile inamicului aducea în discuție amânarea sau chiar anularea debarcării din Normandia adică un pas un salt către lumea lui Philip K. Dick. Așa se face că în ajunul marelui eveniment s-a depus un efort susținut pentru găsirea presupuselor zece cadavre cât și a documentelor Top Secret aflate în posesia acestora; după o perioadă extrem de tensionată, cele zece „cutii negre” au fost recuperate.

În ciuda micilor rotițe ce funcționaseră defectuos, mașinăria de război se deplasa imperturbabil, astfel odată cu finele lui aprilie se încheia Operațiunea Tigru, dar începutul lunii mai aducea pe plaje Forța-O, ca parte a Operațiunii Fabius ce tocmai debuta.

Faptul că ulterior, în timpul debarcării efective de pe plaja Utah, numărul morților a fost cu mult sub 700 ne poate îndreptăți să afirmăm că mega repetiția din primăvara lui `44 a fost un real succes, sau poate că adunăm mere cu pere. Cert este că o acțiune asumată, la lumina zilei, alături de camarazi și respectând în limitele posibilităților un anumit scenariu nu are cum să fie mai traumatizantă decât incredibila panică din mijlocul unei nopți, ce se anunța tihnită, din care te-ai trezit ca fiind printre puținii supraviețuitori, după o combinație absolut ireală de foc și apă.

Târziu, după finalizarea cu succes, a Debarcării din Normandia, s-au făcut dezvăluiri cu privire la existența amplelor antrenamente, oferindu-se minime referințe despre evenimentele nefericite; raport laconic ce a trecut neobservat sub afluența veștilor sosite de pe meleagurile franceze.

Atitudinea oficialităților față de evenimentele nefaste ale Operațiunii Tigrul face ca acest caz să intre în marea familie „Mușamalizări, Conspirații și Area 51”, abia la începutul anilor `70 lințoliul avea să fie ridicat, personajul pozitiv nu a fost celebrul Clark Kent, ci un oarecare Ken Small. Acesta va porni o cruciadă demnă de opera regretatului Stan Lee. Implicarea eroului nostru este declanșată de descoperirea unor artefacte pe plaja Slapton, începe să adune informații și treptat ajunge, cu implicarea locuitorilor din Devon, să pună bazele comemorării tragicului incident. O astfel de victorie a presupus escaladarea nenumăratelor obstacole birocratice, el beneficiind chiar și de un bonus atunci când decide să achiziționeze un Sherman scufundat în proximitatea plajei. Zece ani mai târziu, tancul este adus la țărm prin tehnici de ranfluare și transformat în monument comemorativ. În „The Forgotten Dead” este de presupus că autorul își împărtășește o parte din patimi, eu m-am permis să înlocuiesc ilustrația originală a cărții cu o fotografie a acestuia alături de tanc și astfel cu un singur drum să oferim informații și un mic omagiu.

Acțiunile unor astfel de entuziaști au obligat , într-un final, guvernul SUA să abordeze o poziție în legătură cu acest subiect și astfel după patruzeci de ani s-a comunicat oarecum coerent . În 1988-89 DoD avea să pună lipsa informațiilor pe seama secretomaniei din ajunul debarcării dar și pe dispariția unor documente (jurnale de bord, evidențe de personal, efecte personale etc.) pierdute iremediabil pe navele scufundate sau grav avariate dar a negat existența sau implicarea în presupusa mușamalizare . Totodată au devenit publice și rezultatele numeroaselor anchete și analize, neregulile descoperite sfidând conduita militară dar și bunul mers al lucrurilor, anomalii ce au fost o ca o pistă balizată pentru urgia abătută în acel final de aprilie.

Faptul că deplasarea convoiului T-4 s-a desfășurat în linie dreptă, fără voltele menite să deruteze un eventual inamic, sau incredibila situație ce a făcut ca armata americană să comunice pe o anumită frecvență radio iar marina britanică pe o alta, lipsa piesei principale din escortă, faptul că a existat o comandă mixtă , instructajul defectuos cu privire la utilizarea corectă a vestelor de salvare, lipsa din componența convoiului a unor nave destinate recuperării supraviețuitorilor fiind doar câteva dintre concluziile acelor analize . Însă, la fel ca în cazul catastrofelor aviatice (am văzut eu la National Geographic), s-au tras învățămintele necesare și s-au luat măsuri de remediere, încât foarte probabil ca dezastrul din „Noaptea Tigrului” să fi salvat multe vieți pe coasta Franței.

Marele Small Ken, avea să fie răpus de o boală necruțătoare în primăvara lui 2004, cu doar câteva săptămâni înaintea comemorării de 60 de ani.

Dincolo de surpriza provocată de descoperirea acestei informații (percepută inițial ca fake news) am avut și meschina entuziasmare vizualizând enormul potențial pentru diorame și vignete, aproape regretând faptul că am alunecat pe panta buruienoasă a fantasy/sci-fi.

Și cum încheierea (deznodământul, cum îi zicea tovarășa de Limba Română ) este importantă într-o operă literară (sau literală, cui îi pasă), stați să vă povestesc cum am descoperit EU acest eveniment.

La un moment dat, prin 2004, s-au aliniat astrele și am avut ocazia să prind un hub cu câțiva pasionați de WW2. Beneficiind de o țeavă groasă am aspirat tot felul de material, ulterior numai fotografiile cu (ce credeam eu că este) Debarcarea din Normandia s-au îngrămădit pe 5 (cinci) CD-uri.

Luna trecută dorind să aflu informații despre locația unde s-a făcut una dintre fotografii (vezi „Curcanul cu șase puști”) în ideea de a face un colaj „then and now” am apelat la facilitatea aia cu google images .... evident că există zeci de colaje (încă o gaură de covrig ratată). La intersectarea frazei „Exercise Tiger”, undeva într-un colț întunecat se pornise să clipească un mic led dar evenimentul a trecut neobservat. Nu poate nimeni să mă acuze, știindu-se că mențin un echilibru prin episoadele când sunt ca un pom de Crăciun (din acelea belea, cu două instalații funcționale). Ulterior am pățit ca tipul ăla de origine geto-dacă ... „dacă-mi dați un punct de sprijin..” descoperind că informația se tot repeta în sursele disponibile pe net. Eu doresc să menționez, în mod expres, acest site https://www.exercisetiger.org.uk/ și nu neapărat pentru că a fost prima sursă întâlnită, mai mult pentru faptul că m-a impresionat ca nivel de informație și implicare, că n-au catadicsit să-mi răspundă la un email, în care-i propuneam lui J.Smith promovare intergalactică prin intermediul http://www.tapir-models.ro/ și https://alexiehobby.blogspot.com/ ,nu știrbește cu absolut nimic aprecierea mea.

Notă de subsol

1. Slapton Sands

2. Insula Hayling

3. Golful Bracklesham

4. Littlehampton

5. Golfului Woolacombe

6. Cimitirul Brookwood (Surrey) locul unde au fost înhumate provizoriu victimele

Salutări din OMAHA

În acest an festivitățile de comemorare au fost spartane, pe motiv de distanțare socială (COVID-19) în schimb lumea s-a călcat în picioare la „Nu pot să respir!”...să sperăm că nu urmează un alt episod „Nu pot să respir!”...la propriu

 

Baza este reprezentată de o oglindă Faciba, în jargonul adolescenței mele „faciba” însemna geacă cu două fețe cum „adidas” însemna pantofi sport etc. deci oglindă cu două fețe, acea oglindă care oferă o față cu lupă, zonă unde este foarte ușor să-ți pierzi mințile. Bunăoară te trezești că storci și smulgi tot felul de chestii, iar mintea îți fuge la capodopera lui Jonathan Swift „este știut că pielea cea mai netedă și mai albă văzută cu lupa este aspră, grosolană și urâtă la culoare”. Apropo nu trebuie să ratezi această carte născută în anul ...  1726

Am păstrat postamentul și sistemul de rotire, pe acesta am fixat o placă de fundal din komatex,    aceea cu segmentul cu azuriu. Aici fac o paranteză, să recomand  niște lectură suplimentară.

Privită din lateral, placa are aspectul unui „Z” în oglindă* (fără legătură cu „Ziua Z”, cu „oglinda” sau cu unul din brațele zvasticii... specificație necesară celor pasionați de biografia lu` alexie) talpa din stânga, situată în plan inferior, făcând parte din poveste în timp ce fața externă a tălpii din drepta,  aflată la nivel superior, servind doar ca suport pentru etichetă.

Există două astfel de etichete : 06.06.1944 respectiv 06.06.2000

Deși nu pare (ca la toate operele mele), preludiul a constat în căutarea asiduă de referințe istorice  așa încât confecționarea buncărul ui nu se sprijină doar pe imaginație.

Dar să revenim la prima fațadă:

Peste placă am adăugat și lipit o succesiune de plăci din komatex pentru a reda intrarea într-un buncăr, intrarea propriu-zisă fiind un material cu aspect plușat de culoare neagră. Grinzile de susținere („de susținere a ușilor din oțel” n.a.) sunt confecționate din carte de joc plasticată iar armătura (segment sub grinda transversală) realizată din plasă de șmirghel.

Tanchistul american este o copie din rășină iar pentru cablul căștilor mi-am smuls părul din cap căutând o soluție  ;)

Pe jos, pe un fond lutos-mocirlos, o serie de resturi metalice sau plastice.

*„Z”  în oglindă – dacă te-ai uita dinspre faianță, normal

Legat de a doua față „După 56 de ani” adică aproape toate cele trei volume Aldumas din bpt :)

Se remarcă eficiența celor 3 R,  dar și încercarea celor din Sintești  de a-și pune ouăle în cofraj. Apoi observăm cum natura (prin covorașul de la Noch) încercă să acopere rănile făcute de om, ulterior toată atenția ne este atrasă de acel original graffiti. 

Pentru anul 2000, chiar și 2020 mesajul transmis cu can-ul este absolut corect dat, din păcate, viitorul se anunță unul extrem de pufos  (vezi transgender, flat earth etc.) și permisiv.

În fine, evident că nu-l putem ignora pe bunicul de 76 de ani, un individ care a avut pentru ce lupta (punctul de pensie, PSD-ul sau coada la plata dărilor neavând sinonim în limba lui). 

Refugees – Preiser 64007

Să nu uit!

Nu am putut să nu aduc un omagiu și felului în care statul Român a ales să protejeze astfel de vestigii de pe teritoriul tării, faptul că sunt construite de nemți și au pus mari probleme marinei sovietice oferă o explicație pentru soarta lor pe timpul lui Ceașcă. 

Bizar este că statutul de Cenușăreasă le bântuie și acum, micile excepții sunt cazurile când au ajuns la persoane fizice (retrocedări ? :) ) și astfel au devenit cârciumi active  (cazul Puiu`s – Mangalia), cârciumi fantomă (buncărul de pe digul Mangalia), casă de vacanță (buncărul din dreptul hotelului Cerna), grajd (buncărul mare de la Vadu) etc.

 

CasCovid

Să tot fie vreo doi ani de când tot strâng materiale (ca să nu zic gunoaie) în ideea că vreodată am să am timp/chef/inspirație pentru a confecționa o CPA (cască post-apocalipsă). Cu ocazia că avem parte de o repetiție (sau doar preludiu) partea cu timpul s-a rezolvat cât ai zice pește pangolin. Ca în orice casă totul a început cu ocazia curățeniei generale, moment în care am descoperit că există două sacoșe tip Carrefor încărcate peste limită cu „materiale”, am făcut o sortare draconică astfel încât m-am ales cu trei sacoșe și pentru a salva aparențele am trecut proiectul în capu` de la listă.

Apropo de Capu`, nu toată lumea poate să fie Edward (că tot este pandemia frezelor home-made, Slavă Domnului că măcar la Bic nu-i penurie), cel puțin eu n-am nici un fel de abilitate. Așa cum începusem să vă spun, m-am apucat să retușez freza manechinului, de la „puțin din părți și de la spate” am trecut la „creastă punk” via „ca la școală” ieșind complet în decor cu „postchimio style”.

Se poate observa faptul că în urma unor crochiuri, eroul post-apocaliptic a rămas cu ochelarii de baie, pe nas, mai bine de 18 luni și cumva Darwin Theory s-a adeverit. 

Din Cutia Sacoșa cu maimuțe s-a desprins în câștigător o cască de motocross, pentru aceasta s-au făcut oarece sacrificii și astfel cozorocul și protecția pentru barbă au luat drumul Polarisului (că Polaris este Regele Gunoaielor în județul lu` Mazarin Mazăre).

Pentru un plus de ranforsare am utilizat garda de la o cască veche de hochei, iar pentru stabilitate capul se sprijină pe un postament din marmură. 

În combinație a intrat și un supererou, ușor de remarcat în foto dreapta :  Max Steel

Masca lu` Max :) a fost purificată printr-o baie-n Triumf 

Am îndepărtat ochelarii și acum îmi trebuie musai un concealer, dacă tot m-am pus pe stricat casca a fost dezasamblată, curățată de autocolante și apoi supusă sablării. În paralel cu șmirgheluirea s-a desfășurat și croitoria, la final de sesiune ....

                  

..... casca avea o nouă interfață

Sars S-a reasamblat complexul, banalele șuruburi înlocuite cu șuruburi fistichii iar elasticele înlocuite cu șuruburi.

Dar ce este o cască apocaliptică fără de crampoane ?

În aceste imagini a fost surprins geniul artistului care, într-un mod absolut original și surprinzător, a utilizat niște piese de ceas pe post de protecție antitinitus iar Max Steel s-a lăsat călcat pe .... coadă

Dar ce este Apocalipsa fără oleacă de gablonz ?  Fără zorzoane viața e pustiu! 

Cam atât pentru astăzi, mâine urmează Marea Dezasamblare deoarece proiectul a început să capete proporții și consider că este momentu să aplic o primă mână de vopsea. În principiu îmi doresc să realizez o cască ruginită, așa de ruginită încât frica de tetanos să fie mai mare decât frica de noxe.

Z2 (02.05.2020)

Zis și făcut, ruginiul toamnei s-a așternut peste cultură, halal cultură. Masca a fost izolată cu scotch de hârtie, pe intrados se poate observa că germinează talent brut. 

După uscare și îndepărtarea scotchului a urmat o nouă reasamblare, evident că (am uitat să menționez și vă simt oarecum crispați) la un moment dat o să vină timpul și pentru cosmetizarea eroului post-apocaliptic, care momentan aduce a divă post-corecție.

Nu se putea să nu existe un link către Regina Albastră, că cine n-a experimentat o beție cu tequila nu are cum să supraviețuiască unei biete apocalipse

Pe partea stângă a măștii am montat un filtru la care se mufează tubulatura.

Din niște căști am improvizat ceva sistem de supraveghere a cefei, ca să nu mai lungesc vorba (deși nu-i tocmai în ordinea cronologică) cumva am reușit să o rup pe aceea din partea dreaptă. Un segment din piesă a rămas lipit în gaura din cască, am încercat să-l desprind răsucind o pilă....evident că aceasta s-a rupt. Caz închis :(

Am vopsit și montat tubulatura

Am montat încă o „Hard Tail”, un alt filtru de aer (dintr-un cercel de plastic) și am decis să înlănțuiesc sistemul de filtrare a aerului viciat. Evident că după ce m-am muncit, am realizat că tubulatura este dintr-un plastic care nu suportă să fie vopsit și astfel mai devreme sau mai târziu vopseaua o să înceapă „să ningă” 

Așa încât (pentru a mia oară) am fost nevoit să dezasamblez, să curăț de vopsea și apoi să trec la bandajat. Fiecare tub a fost învelit în leucoplast și abia apoi a fost supus manoperei de vopsire.

Acesta este stadiul la care s-a ajuns azi, posibil ca mâine să continue operațiunea „Bal Mascat”.... vă țin la curent. 

Noroc !

Z3 (07.05.2020)

A fost o perioadă febrilă (cu sensul de agitată, fără conotații medicale), a trebuit să montez o bandă și pentru ceafă așa încât să limitez tendința de alunecare a căștii.

Confecționare sistem de iluminare și conectare, confecționarea unui orologiu sau montarea unor panere pentru buteliile de aer fiind doar unele din multele gigele (aka brigidele) adăugate în peisaj.

În principiu mai sunt puține accesorii de adăugat și apoi urmează etapa de vopsire, ulterior (așa cum aminteam, la un moment dat) o ședință de machire a personajului principal machere a personajului secundar. 

Z4 (10.05.2020)

Nu cred că s-a observat faptul că sistemul este prevăzut cu niște urechi de Basset Hound (foste limbi de Converse).

Că tot aminteam de buteliile pentru panerele din sârmă cu tetanus, spray de cameră smirgheluit și vopsit....

.... ruginite cu zeamă de acrilic 

.... fixate pe poziție pentru studiu și „încheiate” cu sfoară din plastic.

Ca să fie în concordanță cu aceste zile cumplite pentru omenire, am amplasat și două filtre bacteriene (înfășurate în leucoplast și „ruginite”).

Am considerat că verdele cablului de alimentare a lămpii este prea..verde așa că l-am ruginit parțial deși nu cred că vopseaua o să reziste dar nu-i bai.

Pentru transportul gazelor din butelie am utilizat furtun de perfuzor, peste furtun am tras un tub din plasă achiziționat de la un magazin tip hobby craft (acum, cu google, am aflat că este pentru confecționarea brățărilor). Pentru racordul de pe tuburi am folosit niște capace din plastic ranforsate (pentru fixare temeinică) cu niște dibluri spirală (achiziționate cu mult timp în urmă datorită aspectului SF). Cu ocazia restricțiilor de circulație provocate de Covid-19 am ajuns să apreciez faptul că am cămările pline precum o furnica și mă încercă satisfacția celui care stă pe budă și admiră peretele din role de hârtie igienică.

Deși se pot observa capacele despre care vorbeam (și arătam) mai sus, acest colaj a fost postat pentru a evidenția faptul că s-a ajuns în etapa de vopsire, de fapt etapa de ruginire. Parțial din lene, parțial că este o tehnică bună, am decis ca aplicarea diferitelor nuanțe de rugină să se facă cu periuța de dinți. Adică înmuierea periuței în vopsea și stropirea parțial dirijată prin tragerea perilor cu degetul mare. Evident că cei cu privirea ageră au observat faptul că zonele sensibile (inclusiv pereții & Co`) au fost izolate și faptul că  „a ieșit grâul”.

După diferite nuanțe tomnatice, greu de observat din colajul foto deși aceasta a fost intenția poetului pictorului autorului mea, a venit timpul pentru ședința foto de final. 

Am utilizat termenul  „ședință foto de final” deoarece exteriorul îl consider realizat în proporție de 99%, urmând ca în zilele următoare să se facă amenajările la interior (masca și manechinul) pentru a putea considera proiectul CasCovid încheiat.

Pe curând, sick zic

11.08.2020 Este data de finalizare a lucrării, în ciuda faptului că încheierea era o simplă formalitate, astrele s-au încăpățânat în nealinierea lor.

Evident că surprizele neplăcute nu s-au sfiit, ba chiar s-au băgat în primul rând ca să fie sigur. Astfel, după straturi de epidermă (fără a ține cont de rasă, religie sau sex) pielea manechinului a făcut o alergie urâtă fiind imposibil de stăvilit valul de transpirație abundentă.

Am intervenit cu diluant Nitro, așa cum era de așteptat :

I-a picat fața!

Am amenajat interiorul: o busolă, un cadran, o mână de piese dar și o oglindă (nu se știe niciodată când, la apocalipsă, te apucă cheful să te rujezi).

Dar să nu mai prelungim suspansul și să-ncălecăm pe-o șa

....Haide, Pa!