Japonici

 Nu cred că pe timpul lu` Ceaușescu exista familie care să nu aibă prin casă un bibelou cu chinez, în mod absolut halucinant părinții mei nu aveau dar deviația s-a corectat căci eu eram absolut îndrăgostit de „arta asiatică”  (visam la o cameră tematică..asta în timp ce împărțeam camera cu frații mei). Încet încet piesele au început să se adune, fie că-l prindeam pe Dumnezeu de picior și mă nimeream când apărea în vitrină la „Menaj”, fie plusam cu Pif-uri / mașinuțe de fier și cei de leatul meu riscau să mănânce o chelfăneală zdravănă, o a treia variantă o reprezenta Prichindel (Bazarul din Neptun) unde mai pica câte un ipsos, o ceramică, un plastic.

Timpul a trecut, democrația a venit peste noi, mi-am satisfăcut stagiul militar și în ciuda experienței absolut oribile parese că eram încă purtătorul acelui microb asiatic (stră-străbunicul lui Covid). În vara anului 1992 am găsit aceste două piese la o tarabă de la bazarul din stațiunea Venus, prețul a fost piperat dar nu se putea să nu fie ale mele.

Acest paragraf începe identic „Timpul a trecut”, colecția ASIA a sfârșit acoperită de praf prin diferite colțuri (la fel ca trupa încă nenăscută).

Prin 2020 aceste piese au fost „dezgropate”, numeroase zone de degradare, bunăoară gheișa din prim-plan își pierduse chiar unul din bețele din coc așa încât am fost nevoit să îl înlătur și pe cel de-al doilea.

                                  

Vremea lor trecuse, din punctul meu de vedere, dar silueta efilată și faptul că odinioară au însemnat CEVA, m-au îndemnat să iau măsuri. Cu Milliput am remediat zonele ciobite, ulterior deși varianta „jad” era extrem de tentantă m-am orientat spre un roșu coral.

                                          

O perioadă au încercat să îmi încânte privirea dar ...

....Și te-ai dus, dulce minune.

Ș-a murit iubirea noastră-

Trebuia ca altcineva să se bucure de cele două mici japonici.