British Combat Troop 1/32 – Matchbox P – 6002

British Combat Troop 1/32 – Matchbox P – 6002

Era un englez, un german, un american și un român .... nu-i  banc, este doar o recenzie a figurinelor aflate pe mâna românului.

Astfel  este un lucru știut că așa a debutat firma Matchbox, la mijlocul anilor 70,  respectiv cu un german (GermanCombat Troop, PK-6001), un englez (British Combat Troop, PK – 6002) și un american (American Combat  Troop, PK – 6003). Ulterior, mai exact în 1978, s-au înregistrat alte două  intrări : Afrikakorps (PK- 6004), respectiv  8th Army (PK – 6005).

Așa, românul  se implică în 1985 când aceste seturi minunate (și nu numai ele) ajung în posesia lui...dar aceasta  este altă poveste.

British Combat Troop 1/32 – Matchbox P – 6002

Figurinele sunt din anii `80 și de aceea  „K” a dispărut din codul kitului și făceau parte din așa numita serie „Yellow Range”.  Mult timp (până în epoca lui google) n-am știut că aceste figurine se comercializaseră în cutii,  se poate deduce că pentru  nici unul din seturi nu am ambalaj original.

În fine, figurinele Matchbox se caracterizează prin faptul că sunt bine hrănite așa se face, că prin comparație, soldățeii de la Airfix sunt niște căprioare. Adică sunt precum figurinele de la MasterBox  (vezi un articol pe această temă figurine 1/35 - eseu ) în lumea kiturilor 1/35. Setul conținea 15 figurine, pentru 11 poziții, știindu-se că  cele patru dubluri nu erau întotdeauna aceleași.  Este curios cum de aceste figurine  nu sunt mutilate, culoarea maronie a plasticului aduce  bine de tot cu ciocolata și îmi amintesc  faptul că nu exista  radieră chinezească nemușcată. Și apropo de Asia, după ce că indivizii au fețele identice (excepție ofițerul mustăcios), au și  trăsături puternic mongoloide. Și dacă tot am derapat pe cârcoteală aka heitereală vă invit să observați  că nădragii sunt aproape lipsiți de buzunare.

Producător : Matchbox

Mărime : 54 mm

Scară : 1/32

Tară origine: Marea Britanie

Material : Plastic

Culoare: Maroniu

Perioada : WW2

Tip:  Figurine din plastic nepictate

An producție : 1983

F1. Ofițerul.

 În ciuda faptului că este îmbrăcat în Alain Delon nu-l face mai interesant, poziția este absolut „noncombat” și postura de Dr. Justice îl recomanda exclusiv pentru doborârea unei santinele plăpânde. Mult timp am considerat că este vorba de un căpitan de vas sau măcar un pilot de Spitfire, abia după studierea siteurilor specializate acest Onedin și-a recăpătat statutul de șef peste infanteriști. Ca ierarhie în wargames s-ar situa abia cu o poziție peste codașul clasamentului. acest loc este dedicat profesioniștilor așa că nu-i vina mea dacă evitând să devin redundant n-am să vă spun faptul că la cel mai inutil omuleț este „Față palidă de pe Stâlpul Caznelor”...să revenim.

Culmea este că o  postură aproximativ identică am regăsit, ulterior, in kitul ICM nr. 35301 British Infantry (1917 -1918). 

F2. Trăgător din poziția în genunchi

Postură clasică, utilă pentru luptă, fie că era vorba de varianta narativă, fie că era varianta „hit him”. Poate și de aceea, în cele mai multe cazuri de recenzii, F2 se găsește dublat.

Momentan eu am un trio.

F3. Trăgător din poziția în picioare

Lipsa plasei de camuflaj de pe lighian a făcut  incertă apartenența soldatului la acest grup. Din câte îmi amintesc el îl reprezenta pe nou-venitul în trupă, pe cel transferat de la intendență cu speranță de viață destul de redusă. Un fel de străbunicul caporalului Upham (vezi Salvați soldatul Ryan).

Și în acest caz șansele ca setul să conțină dublură este destul de mare. În cazul meu inventarul a bifat  un cvartet.

F4. Trăgător din poziția culcat rezemat

De obicei ocupa poziție fixă, eventual se târâia pe distanțe scurte și doar ocazional aplica câte un set de bocanci în fața inamicului. Eventualul punctaj i-ar trebui scăzut „la viață” deoarece pe teren accidentat (mochetă) obișnuia să moară aparent fără motiv.

Și în acest caz mă laud cu un cvartet.

F5. Soldat târâș

Punctaj maxim pentru speranța de viață la varianta „hit him”, doar dibăcia extremă sau  norocul porcesc îl putea omorâ de la o primă aruncare. În cadrul trupei, acest personaj ocupa postul  de ninja.

Infiltrare, lovire fulgerătoare cu arma sau picioarele.

Un trio formidabil.

F6. Trăgătorul cu mitraliera Vichers

Exclusiv defensiv cu oarece notorietate datorată „cățelei” din Capcana Mercenarilor, părăsea postura statică doar la bordul unui „jeep”. Este ciudat că nu există un soldat încărcător care să-i țină de urât.

Cvartet de mortiere

F7. Trăgătorul cu aruncătorul de grenade

S-ar putea crede că purtătorul de PIAT avea statut identic cu predecesorul purtător de mitralieră însă lipsa de cadență și lipsa inamicului adecvat (era un singur tanc pentru toate teatrele de război, deci prea valoros ca să fie distrus de un personaj secundar) a făcut ca acest personaj să beneficieze de o notă jenantă la supraviețuire. Burlanul aduce mai mult a bazooka americană decât a PIAT englezesc iar tenul ce se contopește cu arma este deranjant dacă ești exigent.

Cvartet și aici

F8. Aruncătorul de grenadă

Acest caporal Mușat era utilizat pentru lupta corp la corp, ocazional lansa câte o grenadă și mai presta ceva pândă la colțul clădirilor...insipid.

Și astfel am ajuns la ultimele trei poziții, însă succesul lor în luptă este invers proporțional cu poziționarea în această recenzie.

F9. Atac la baionetă

Poziție extrem de belicoasă, absolut fantastică și dacă este să îngroșăm obrazul putem găsi un corespondent pe piața figurinelor de la noi (extremă aroganță știind că și așa puținele figurine erau niște copii grosolane) în pielea  în armura medievalului cu lance. Sunt conștient că baioneta este subdimensionată dar prefer să-l înțep pe inamic până moare de plictiseală decât să pornesc la atac cu o seceră atașată la pușcă.

Faptul că exista un oponent în setul cu infanterie germană a dus la lupte îndelungate și dramatice care uneori se ridicau la înălțimea epicului duel dintre Zorro și colonelul Huerta.

Notorietatea personajului a făcut ca în 2004, acesta să fie distribuit (cu rol principal) în drama epică „Dars”. Această vignetă prezentâdu-l antrenându-se pe un manechin motivațional, postamentul fiind un original capac de borcan de 400.

Frecvent și acest personaj era dublat în seturile comercializate, în echipa mea  cinci ostași execută fandarea......

.......de fapt sunt șase dacă luăm în calcul și starul.

F10. Aruncătorul de flăcări

Belea ! Absolut inedit, nu îmi puteam imagina să existe o așa figurină și imaginația copiilor de atunci era hi-fi (mai știți când povesteai  filmul sau citeai din „pif” ?) . Acest erou făcea pagube însemnate iar când îi venea sorocul, ieșirea din scenă era spectaculoasă. Din câte am văzut, acesta constituia ce-a de-a patra dublură necesară pentru formarea unui set de 15 figurine. 

Și eu am tot un duet

Cu așa notorietate era imposibil să nu joace într-o coproducție și astfel vorbim de un trio formidabil dacă includem și artistul în evaluări.

Ultimul dar nu cel de pe urmă :

F11. Trăgătorul de la șold

Cunoscut și sub numele de Caporalul Foc Continuu, acest ostaș se făcea remarcat în orice luptă.

De obicei la varianta narată, când CFC deschidea focul aveam furnicături pe cerul gurii și începea să mă mănânce în urechi, eventuali martori cedau nervos trrrrrrrrrrrrr-ul nesfărșit punea capac zecilor de minute de „Atacă pe flancccc!”, „Omoară-l !!”, „Sunt rănit!” etc.

Și aici tot duet dar în fapt trioul este dat de protagonistul din dioramă

Este de la sine înțeles  că și acest personaj și-a găsit un rol în coproducția internațională din anul 2004, operă  dedicată DD

Așa cum se știe pirateria din lumea figurinelor este de notorietate planetară iar produsele Matchbox și Airfix sunt victimele preferate.

Pentru acum am să amintesc de jalnicele clone ale acestui set smecher (Infanterie Britanică 1/32 Matchbox).

Sper că a fost o lectură plăcută .

Rigips

Pe şantier

            Nu de puţine ori suntem apostrofaţi pentru faptul că investim prea mult în acest hobby. Dacă în privinţa timpului nu vrem să facem concesii, măcar legat de cheltuieli trebuie să dovedim puţină înţelegere. Mânaţi de aceste sentimente nobile, haideţi  să facem o plimbare în jurul gospodăriei poate găsim ceva util, ieftin sau chiar gratuit. În scurt timp ne intersectăm cu o movilă de moloz,  „Munţii noştri aur poartă”, printre resturi o placă de culoare albă ne stârneşte curiozitatea. Înarmaţi cu acest obiect ne întoarcem la atelier, pregătiţi sufleteşte pentru o mustrare ce o să conţină şi  vechea frază „strângi toate gunoaiele”.

            Obiectul misterios se dovedeşte a fi un fragment dintr-o placă de rigips, material de construcţii, în mare vogă pe plaiurile mioritice postrevoluţionare cunoscut şi sub numele de „gips carton”. Nu trebuie să ne preocupe foarte mult care este menirea rigipsului la scara 1:1, noi trebuie să vedem ce beneficii poate să ofere pentru hobby, în cazul de faţă îmi propun să aflu utilitatea la scara 1:35.

            Rigipsul se comercializează doar sub formă de plăci (lungime de 2600 mm şi lăţimi ce variază între 1200 şi 3000 mm) aşa încât  mai importantă este grosimea acestora şi, din câte am observat, sunt trei grosimi standard: 9,5mm, 12,5mm şi 15mm. Studiind mai bine problema mi-am dat seama că placa nu este albă, culoarea fiind dată de stratul generos de var aplicat pe una din feţe, astfel culoarea „de şantier” poate să varieze în funcţie de gusturile cromatice ale clientului. La origine placa are culoarea cartonului care o înveleşte, fiind de fapt un sandviş cu miezul din ipsos şi feliile reprezentate de cartonul  special ce îmbracă miezul, pe cele două feţe dar şi pe muchiile longitudinale, cartonul aderând la placa de ipsos. Rigipsul obişnuit este acoperit cu carton multistratificat, stratul extern fiind de culoare albă. Pe lângă acest tip ordinar există o ofertă de plăci cu proprietăţi mai specializate,  de exemplu rigipsul verde (RBI) cu proprietăţi hidrofobe, atât culoarea cât şi impermeabilitatea fiind date exclusiv de cartonul ce înveleşte acelaşi miez de ipsos. Lucrurile diferă în cazul plăcilor de rigips cu proprietăţi ignifuge, la acestea umplutură de ipsos este ranforsată de o reţea din fibră de sticlă. De aceste amănunte trebuie să ţinem cont atunci când utilizăm aceste materiale.

Apropo, la ce putem utiliza acest material ?

            Din momentul în care am aflat că placa de gips carton conţine ghips şi carton, instantaneu am tăiat de pe listă avioanele, vehiculele, figurinele, navele şi trenuleţele (deşi într-o mică, foarte mică, măsură se poate considera că m-am pripit) şi astfel singurul domeniu disponibil este „diorame şi vignete”.

            Utilizarea primară constă în decuparea unui segment şi folosirea acestuia pe post de bază pentru dioramă, placa este mult mai uşoară decât una similară dar preparată, de noi, din ipsos şi în plus beneficiem de o suprafaţă perfect plană iar cartonul îi conferă o oarecare rezistenţă. Elementele dioramei se fixează trainic şi facil, ştifturile fixându-se în găurile făcute cu minim de efort. Suprafaţa bazei se poate vopsi cu orice tip de vopsea sau se poate încărca cu alte elemente, adezivul făcând priză bună pe cartonul plăcii. Faţă de o bază din lemn prezintă avantaje atât cu privire la greutate, tăiere şi găurire cât şi datorită faptului că pentru integrarea zonelor libere în peisaj este suficient un singur strat de vopsea. Singurul dezavantaj major este reprezentat de rezistenţa scăzută, placa de rigips este casantă şi pot apărea surprize neplăcute. Din experienţă am observat că atunci când o bază crapă, cauza care a generat catastrofa are influenţe nefaste şi asupra „tematicii” dioramei aşa că dezavantajul privind rezistenţa este discutabil. Oricum pentru siguranţă recomand utilizarea rigipsului ignifug, inserţia de fibră creşte rezistenţa şi, de altfel,  este singurul loc unde putem utiliza acest tip de rigips. Legat de tăierea plăcilor de rigips trebuie spus că este o manoperă extrem de uşoară, în primă fază se trasează coordonatele apoi cartonul se secţionează utilizând un cutter ghidat de o riglă metalică. În faza următoare cu acelaşi tandem cutter/riglă se secţionează în masa miezului iar ulterior printr-o apăsare energică „la marginea mesei” se rupe placa urmând ca, utilizând cutter-ul, să se secţioneze cartonul de pe partea opusă. Tot pentru secţionări sau decupaje mai sofisticate se poate folosi fierăstrăul de mână, bomfaierul sau chiar pânza de traforaj, netezirea marginilor făcându-se cu un şmirghel fin (care se va încărca extrem de repede).

            O utilizare mai demnă pentru acest material constă în folosirea tot ca placă de bază dar  cu îndepărtarea cartonului de pe faţa vizibilă şi abia atunci veleităţile acestui minunat material vor fi dezvăluite. Înainte de a amuţi în faţa „veleităţilor acestui minunat material” trebuie spus că îndepărtarea cartonului poate dezvălui şi surprize neprogramate. Suprafaţa „coală de hârtie” poate fi stricată de mici denivelări ale umpluturii (vizibile în cazul suprafeţelor mai mari) sau, mai grav, miezul poate să aibă aspect selenar datorită unor bule de aer prinse între carton şi ipsos fapt ce se traduce prin lipsă de material şi apariţie de caverne. Uneori aceste aspecte chiar ne ajută dar în majoritatea cazurilor este de preferat să nu avem astfel de incidente. Remedierea defecţiunilor se face uşor, planeitatea plăcii se obţine prin şmirgheluire cu granulaţie fină  iar plombarea se poate face cu un amestec din praf de ipsos şi aracet şi astfel mă reîntorc la  pasajul unde afirmam că m-am pripit recomandând rigipsul exclusiv pentru diorame, în lipsa altui material, praful de ipsos amestecat cu aracet sau cu cianoacrilat (superglue) poate fi folosit pe post de chit pentru micile remedieri de la nivelul machetelor (avioane, vehicule etc.). Problemele fiind remediate mă întorc la proslăvirea rigipsului.

            După tăierea plăcii de rigips, cartonul din zona secţiunilor se desprinde uşor astfel încât prin tracţiune se pot desface porţiuni consistente. Restul rămas se îndepărtează prin umezire. La primele utilizări ale rigipsului obişnuiam să îndepărtez cartonul cu degetul umezit, în momentul în care am rămas fără desen papilar pe arătător, am fost nevoit să găsesc o alternativă astfel încât la ora actuală folosirea unei radiere pe hârtia umezită oferă rezultate spectaculoase. Consider că utilizarea radierei în defavoarea şpaclului sau a lamei de cutter este de preferat deoarece avem control total, astfel cartonul poate fi îndepărtat complet sau doar subţiat (în funcţie de necesitate se poate opta pentru lăsarea doar a stratului de adeziv) şi nu există riscul de a afecta suprafaţa plăcii prin zgârieri accidentale. Evident pentru îndepărtarea cartonului verde (hidrofug) răzuirea este metoda optimă.

            Placa proaspăt denudată este asemenea unei pânze pe şevalet iar tentaţia primordială este să „pictăm” o stradă, mai exact o stradă din piatră cubică. Înainte de toate trebuie să stabilim poziţia fiecărei componente pe placa dioramei. Odată identificat şi delimitat perimetrul străzii, trebuie să stabilim modelul şi direcţia, modelul reprezentând forma pietrelor din caldarâm (faţeta vizibilă ce poate avea formă pătrată, dreptunghiulară, hexagonală etc. Forma poate fi şi neregulată, în cazul drumurilor pavate cu piatră de râu) iar direcţia este dată de liniile de demarcaţie dintre rândurile de pietre, linii care pot fi perpendicular pe un punct de reper (o latură a plăcii) sau pot forma un unghi oarecare în raport cu poziţia punctului de reper. Totodată aceste linii pot fi drepte sau curbe, în funcţie de modelul pe care vrem să îl reproducem. Spre exemplificare am să aleg o stradă „clasică” din piatră cubică, dimensiunile 1:1 ale pietrei de 10x10 cm, direcţia perpendiculară pe marginea plăcii. Haşurarea plăcii se face uşor şi, datorită dimensiunilor reduse ale pietrei, este de preferat ca operaţiunea să se desfăşoare pe suprafaţa uscată, cu o riglă şi un obiect ascuţit  (deseori creionul este suficient, dar putem utiliza o sulă de cizmărie, un ac de seringă, vârf de compas etc.). Se trasează linii paralele, perpendiculare pe punctul de reper, spaţiul dintre linii fiind de 2,85 mm (conform transformării la scara 1:35).  

            Manopera este generatoare de mizerie aşa încât trebuie să ţinem cont de acest lucru şi, din când în când, să îndepărtăm pulberea de pe zona de lucru, de preferat cu o pensulă lată şi cu păr tare. După trasarea liniilor perpendiculare „orizontale” urmează porţionarea acestora de forma pietrelor cubice, acest lucru se traduce printr-o serie de linii perpendiculare pe cele deja existente, prin aceste traiecte „verticale” se poate urmări obţinerea unui desen asemănător grilei rebus dar, există şi opţiunea de a evita acest lucru, drept pentru care  liniile verticale se vor trasa din „doi în doi”, rândul 1 cu rândul 3, respectiv rândul 2 cu rândul 4, de aşa manieră încât lăţimea pietrelor rezultate să fie de 2,85 mm iar modelul obţinut să respecte  tiparul „linia de separaţie a două pietre vecine, din rând , să se sprijine aproximativ pe mijlocul pietrei din rândul învecinat” (deci nu „tablă de şah”). După trasarea liniilor verticale se obţine forma brută a străzii din piatră cubică, ceea ce deseori este suficient, dar sunt situaţii când trebuie să finisăm. Deseori în urma trasării apar noi goluri în masa de ipsos, unele sunt binevenite, altele trebuiesc plombate iar altele pot fi camuflate (un ziar, o cârpă, un vehicul etc.) la finalizarea dioramei. În cazul în care grila a ieşit perfect iar nu-i bine (evident în funcţie de mărimea străzii), trebuie intervenit cu un cutter pentru a ciobi aleatoriu unele colţuri şi chiar a scoate unele pietre din pavaj, prin şmirgheluire uşoară şi focalizată se pot obţine diferenţe de nivel între anumite zone sau chiar, individual, între pietre vecine. Unele pietre se pot zgâria pentru a crea impresia de fisură, totul ţine de situaţia din teren şi de imaginaţia modelistului.

            O altă variantă mai elaborată duce tot la obţinerea unei străzi din piatră cubică dar, faţă de varianta precedentă unde se înţelege că eventualul trotuar, bordură sau rond se ataşează ulterior, în varianta de faţă  aceste accesorii se vor naşte tot din masa plăcii de ipsos. Astfel pe placa umezită (de exemplu tamponarea zonei cu o bucată de vată îmbibată în apă) se vor efectua degroşări prin răzuire, în zona străzii, o diferenţă de nivel de 2-3mm fiind suficientă pentru o bordură sau trotuar, pe zona răzuită urmând să efectuăm haşurarea şi restul de operaţiuni ce duc la obţinerea pietrei cubice. Ar mai fi de adăugat că placa ignifugă trebuie evitată, haşurarea fiind riscantă, ce să mai vorbim de răzuire (cine a venit în contact cu fibră de sticlă ştie de neplăcerile ce le poate cauza acest material şi fac referire la banala vată din fibră de sticlă), înainte de răzuire zona intactă va fi delimitată prin tăiere (adâncimea tăieturii fiind dată de grosimea stratului ce urmează să fie eliminat) cu un cutter astfel încât materialul răzuit să nu antreneze şi porţiuni din zona ce trebuie păstrată intactă. Trebuie să ne aşteptăm ca răzuirea să descopere noi bule de aer. Degroşarea se poate face cu un şpaclu, cutter obişnuit  sau lamă trapezoidală de cutter sau chiar cu şmirghel dacă hotărâm să păstrăm placa uscată. După răzuire, în vederea haşurării, este indicat să aşteptăm uscarea plăcii, în caz contrar procentul de pietre ciobite va creşte alarmant. 

            Tot la nivelul bazei de dioramă putem reproduce, prin zgâriere,  modelul unui mozaic cu desene variate însă acest material are anumite limite aşa încât trasările sofisticate, cu multe linii curbe şi piese mici, trebuie evitate.

            Pentru a afla altă utilizare pentru placa de ipsos trebuie să ajungem la un eşalon superior, adică să ridicăm placa la verticală şi să o folosim pe post de perete de clădire, prelucrarea nu diferă foarte mult de manoperele ce s-au făcut pentru piatra cubică. În cazul peretelui trebuie îndepărtat cartonul de pe ambele feţe, evident în funcţie de situaţie îndepărtarea se face total sau parţial (pe faţa exterioară porţiuni de carton subţiat pe post de tencuială, pe faţa internă cu rol de tapet sau zugrăveală coşcovită). Decuparea nişelor pentru eventualele ferestre sau uşi se face cu un cutter, fierăstrău sau pânză de traforaj. Se pot face colţuri de clădire prin unirea a două plăci, fixarea făcându-se cu ştifturi şi adeziv (prenadez, aracet, cianoacrilat, silicon etc.) aceiaşi metodă fiind optimă şi pentru fixarea peretelui pe baza dioramei.

            În funcţie de ceea ce vrem să reprezentăm (castel, imobil din cărămidă, panouri de bloc sau bojdeucă din chirpic) va diferi şi „desenul” de pe faţa exterioară astfel în cazul unui perete de castel sau biserică blocurile de piatră vor fi mari, rosturile mai late, eventual pietrele rotunjite pe muchii, aspectul de bloc cioplit se poate reproduce prin înţepări cu un vârf metalic pe faţada peretelui (evident evitând înţeparea pe rostruri) sau şmirgheluirea uşoară cu  o granulaţie mare. Ruina unui imobil din cărămidă poate să cuprindă o înşiruire de straturi, tencuiala intactă şi degradată (straturi de carton sau degroşarea zonelor limitrofe), cărămidă (procedând ca în cazul pietrei cubice, cu amendamentul că liniile orizontale vor fi paralele cu solul iar aranjamentul „tablă de şah” este exclus). Panoul de beton poate să prezinte tencuială intactă, tencuială măcinată (înţepare cu vârf de cutter), beton intact sau beton deteriorat cu armătură vizibilă sau nu. Pentru bojdeuca din chirpic, un strat de silicon sau mastic „măturat” cu o pensulă sau amprentat cu şmirghel rezolvă problema. 

          

  În toate cazurile trebuie ţinut cont că muchiile necesită prelucrare, şmirgheluire şi vopsire neutru pentru senzaţia de continuitate a clădirii (când peretele se termină în buza plăcii de bază) sau continuarea degradării atât pe muchie cât şi pe marginea internă a peretelui (o cărămidă vizibilă pe faţa externă va avea delimitare şi pe muchie dar şi pe faţa internă a peretelui). Legat de prelucrarea feţei interne, în mare parte acest lucru se face prin vopsire,  dar există şi varianta de a  lipi stinghii de lemn sau furnir (cu prenadez) şi astfel obţinem un frumos lambriu sau tranşee ranforsate. 

            Înainte de vopsire suprafaţa trebuie să fie uscată şi eventualul praf de ipsos îndepărtat prin periere şi suflare. În funcţie de destinaţie, o suprafaţă lucioasă şi totodată rezistentă se poate obţine prin aplicarea unor straturi succesive din lapte de aracet sau future, sau putem profita de suprafaţa absorbantă prin utilizarea vopselelor pe bază de apă şi obţinerea unor efecte de culoare. Ca regulă generală primul strat va fi de nuanţă închisă (pentru evidenţierea rostrurilor), apoi prin tehnici de drybrush şi wash-uri se pot realiza efectele urmărite. Pentru faţa internă, acest material oferă opţiuni multiple, de la o simplă zugrăveală până la fresce şi basoreliefuri. Cu ajutorul unui creion cu mină moale se pot face diverse desene sau se poate transfera un desen prin coală de indigo sau tipar înţepat. Ulterior zgârierea sau sculptarea fiind posibile iar vopsirea putându-se face cu creioane colorate, carioca, tempera, guaşe, acrilice, email sau uleiuri.

            Pe lângă utilizarea ca placă de bază sau perete, rigipsul se poate folosi pentru realizarea bucăţilor de moloz sau a stâncilor, ruperea bucăţilor de ipsos se poate face cu păstrarea intactă a uneia din feţe ceea ce permite integrarea mai uşoară în peisaj dar şi fixarea solidă datorită „tălpii” plane a piesei. Pentru obţinerea de stâncă cea mai rapidă metodă constă în aplicarea de tuş negru, amestec cu apă sau cu future, proprietăţile hidrofile ale ipsosului făcând restul de treabă.

            După cum se poate observa, rigipsul are ceva potenţial machetistic, o scenă urbană putându-se realiza exclusiv cu acest material şi, în plus, este uşor. Uşor de procurat, uşor de prelucrat.

            Vă urez să aveţi spor la „plimbare” şi la prelucrare.

1/2/3

4/5/6

1. Loch Ness Monster2. Ecce Homo3. Cu ochii în Ra4. Das Abebdmahl5. Sherman Hunting6. Hitler`s Ghost

Grethe Witting – Nava ghinionistă

Grethe Witting – Nava ghinionistă

În ultimele zile din  primavara lui  2008  a avut loc Regata Internatională a Mării Negre, Mangalia –Balchik. Cu această ocazie portul turistic Mangalia s-a umplut cu nave de lux.

Deși nu mă pasionează acest subiect (pe ideea ca strugurii sunt acri) am purces către acest punct de atracție. Nu mică mi-a fost mirarea când prin pădurea de catarge am remarcat o siluetă „autentica”, entuziasmul s-a amplificat atunci când am aflat că pot să urc pe punte.

Mirosul de gudron, păienjenisul manevrelor  fixe, diferitele obiecte pe care timpul și-a pus amprenta mi-au creat o impresie puternică, cu atât mai mult  cu cât era senzația de „viu” care lipsește exponatelor de muzeu. Echipajul amabil și volubil mi-a oferit informații interesante care, și ele, au contribuit la senzația de salt în timp.

Nume: Grethe Witting ex: Suffling Norford ,Ifka,Thea Danielsen

Tipul navei: Lowestoft Fishlogger ( Stream Drifter )

Data construcției : 1941

Șantierul constructor: Lowestoft, Colby Brothers, Marea Britanie

Portul de înmatriculare: Groningen, Germania

 Echipaj: 8

Arborada: 2

Lungime maximă: 38,00 m

Lungimea liniei de plutire: 30,00 m

Lățime: 5.80 m

Pescaj: 3.20 m

Tonaj brut: 80

Tonaj net: 24

Suprafață utila:  437 m²

Structură: Lemn

Motor principal: Scania 175 CP

În perioada 1874 -1920 în Lowestoft, Anglia, se construiau aproximativ 1000 de nave de acest tip, veliere construite în întregime din lemn,  în prezent doar cateva mai există și doar două  mai navighează , Grethe Witting este una dintre ele dar această longevitate a avut prețul ei:

Finalizarea construcției în anul 1914, pe șantierul din Oulton Broad Colby Brothers,  a navigat sub numele de “Suffling Norford “

În anul  1923 este înregistrat în Yarmouth

În anul 1946 este îinmatriculat în Lowestoft, ajunge sub pavilion norvegian

În anul 1947 este inmatriculat în Odense, sub pavilion danez și primește numele de „Ifka”

Între anii 1948- 1969 noul proprietar este  Jens Otto Jensen din  Grenaa, Danemarca. În această perioadă primește numele de  "Grethe Witting".

În perioada 1969 - 1971 intra în posesia unui proprietar iranian, dar nu părăsește Danemarca.

1971 -  1992 mai trece prin mâinile a doi proprietari danezi

În anul 1992 vândută în Olanda, proprietar  Wim Ruiter

În anul 2000, apare ca  navă germană înregistrată în Rostock, proprietar Markus J.B.Vrieling

În anul  2007 , Jacobs Austinus Hendricus, armatorul olandez din Amsterdam, devine coproprietar .

În anul 2008 se  intentionează excursii charter în Marea Neagră (între localități de pe litoralul românesc și bulgar)  şi in iarnă (2008)  să ajungă în portul olandez pentru schimbarea motorului.

Într-un final am părăsit această  frumoasă corabie din lemn, veche de aproape un secol, din atmosfera boema de la bord am coborat pe chei, odata ajuns pe chei, adunatura de „gadge-uri” mi-a devenit și mai antipatică . Am plecat cu promisiunea să mă întorc pentru un set de fotografii (evident acumulatorul camerei nu era pregatit 100% pentru treabă). Dar, cum se întamplă în viață, te lași cuprins de treburile zilnice și abia când cineva drag nu mai este îți aduci aminte de el….așa am pățit-o și eu.

Un avertisment a fost în vara anului 2009, pentru a ajunge la Mangalia, „Grethe Witting" navigase 45 de zile prin Golful Biscaya, prin Strâmtoarea Gibraltar, prin Mediterana și prin Strâmtoarea Bosfor, către Marea Neagră.

Incidentul s-a petrecut în seara zilei de luni (27 iulie 2009), în jurul orei 20.00 la aproximativ șase mile sud de frontiera maritimă romano-bulgară, turiști aflați la bordul ambarcațiunii "Grethe Witting", sub pavilion German, au fost salvați de Poliția de Frontieră Română.

Velierul se întorcea de la  Balchik, cu vânt de prova, navigase circa  14 ore pe o mare de gradul 5-6, în apropierea portului Mangalia, a căzut vântul (în dreptul localității Krapets, 6 mile sud de Vama Veche) velierul era fără motor, acesta fiind în service la Constanța, pe drum generatoarele de rezervă s-au defectat.

Corabia a rămas la ancoră, pe o hulă de 1,5 metri, după câteva ore de stat s-a emis S.O.S. Cincisprezece persoane au fost salvate de polițiștii de frontieră din Mangalia. Vasul care începuse să ia apă a fost remorcat către portul Mangalia.

Au inceput să circule „bârfele” :

1929 coliziune

1933 coliziune

1934 coliziune

1946 se scufundă de doua ori

1975 avarie gravă, eșuează și se scufundă

1979 scoasă forțat la licitație

 2002 coliziune cu ruperea catargului.

Iar seria încă nu s-a încheiat:

Pe 1 octombrie 2009, Grethe Witting se scufundă, la cheu, în zona de primire pentru vasele de mare tonaj a portului Mangalia, la cateva zeci de metri de Șantierul Naval din localitate.

Și astfel venerabilul velier zace la adâncimea de 7 metri, așa încat arborada rămâne expusă  asemeni unui periscop.

După opt luni (27.07.2010) încep operațiunile de readucere la suprafață (ranfluare), scafandrii  firmei specializate Prodiving CO fixează dispozitive gonflabile așa încât pe 30 iulie nava începe emersiunea iar pe 1 august nava este  fost readusă la linie de plutire, și ținută așa cu ajutorul unor baloane gonflabile.

Situația continuă să aducă a subiect OTV-ist, înainte de asta permiteți-mi să spun că velierul (fost submarin) are noi coproprietari (Augustinus Jacobs și Cosmin Curticapean). Datorită zilelor toride se ia decizia, pentru protejarea structurii de lemn, unei imersii controlate, în ape mai puțini adânci (dupa colț, la circa 500 de metri). Între timp purtându-se tratative cu SN Daewoo pentru andocare în vederea reabilitării.

La aceasta data nu știu care este stadiul reparațiilor, apele prin care a navigat această superbă corabie sunt încă tulburi.

Cert este ca la această ora (05.02.2019) este în același loc, nici imersiune controlată nici scufundare accidentală, eșuată precum economia actuală  iar SN Daewoo a fost  înlocuit de SN Damen.

Încă consider (la fel ca în iarna lui 2010, când acest articol a văzut lumina pentru prima dată) că eleganța constucției și existența zbuciumată  o recomandă pe Grethe Witting pentru lumea modelistică.

Pentru alte fotogafii înainte / după  https://photos.google.com/album/AF1QipP3TnkL-ctQqqdBjA_z40-5869sugEcZMStCCDg

Pentru fotografii și detalii din timpul operațiunii de ranfluare

https://sas-richard.blogspot.com/2010/08/%20...%20ating.html